Călătoare-n țara mea
Sînt înnebunită după tîrgurile de vechituri. Îmi place teribil tăvălugul de stări ce mă cuprinde, ca o caracatiță. Alunec printre tarabe, sărind prin ani. Dau peste un penar și hop, sînt în bancă, murdară de cerneală pe degete. Zăresc o yală veche și gîndul îmi zboară la Ajunul Crăciunului din casa copilăriei, la „Cine e?“ aruncat colindătorilor de pe hol și la cîntecele stîngace de după. Niște mărgele trandafirii de pe o tarabă îmi aduc aminte de bunica mea și de ritualul ei duminical. Văd un glob pămîntesc puțin turtit, dintr-odată am 11 ani și sînt în tabără. Tare îmi mai plăceau taberele, țin minte că le așteptam o vară întreagă cu rucsacul făcut.
În tîrg mă lovesc de tot felul de oameni: pe unii îi admir, de alții mi-e milă, pe unii îi compătimesc, cîțiva îmi sînt simpatici, alții îmi par prea triști, fioroși, șmecheri sau resemnați. Caracatița mea este o caracatiță-cameleon. Dar sînt fascinată de gaura neagră în care mă aruncă acești vrăjitori cu ale lor talismane. Simt că am descoperit călătoria în timp. Și că ei habar nu au ce vînd, de fapt.
Ei bine, cam din același motiv am început să călătoresc în țara mea. Fie că văd un loc nou sau unul în care am mai fost, caracatița este cu mine. Obiectele întîlnite în cale țes povești, împletindu-se cu amintiri ce sar din sertarele lor. Cînd hoinăresc prin străinătate, totul se întîmplă septic. Mă bucur tare de ce descopăr, dar locurile sau lucrurile nu scot la iveală semnificații ad-hoc. Madlena e doar o madlenă.
La noi, literele șterse ce scriu, stîngaci, ALIMENTARA pe un perete dintr-un sat despre care pînă de curînd nici nu știam că există mă poartă prin culoarul magic către magazinele de demult. Mă și văd la tejghea, cerînd o Fantezie. Lotcile dunărene îmi amintesc de lecturile dintr-a IV-a. La Sulina a făcut tata armata. Rădăcinile mele sînt răsfirate de la Cetatea Albă pînă la Tîrgu Mureș, coborînd spre Dunăre. Iar drumurile prin țară îmi derulează în fața ochilor nu doar monumente sau peisaje, ci și scene din La Medeleni, crîmpeie din Crăciunul din ’86, primul foc de tabără, rochiile vopsite ale mamei, mirosul prăjiturii cu vișine de duminică sau elasticul din fața blocului. Cred că în străinătate îmi extind mintea, în timp ce în România îmi descopăr inima.
Așa că, dorind să aduc și altora descoperirea mea și să îi abat, măcar o vreme, de la traseele bătătorite ce nu mai aduc noi descoperiri, am creat proiectul #VacanțăÎnȚaraMea. El face parte din filozofia mea – #BelșugLaPrețRedus – prin care îmi doresc să mă împotrivesc uniformizării și consumerismului și să arăt că putem călători, mînca sau purta și altceva decît rețetele plate și la îndemînă: vacanțe all-inclusive, hrană înfulecată la întîmplare sau haine-uniforme din marile lanțuri de magazine. Iar cînd căutăm ce ni se potrivește cu adevărat, putem găsi soluții nu doar mai ieftine, ci și care valorează mai mult. Deoarece, în treaba aceasta a mea cu #BelșugLaPrețRedus, ca și în cea cu vacanța prin România, nu este nicidecum vorba despre redus, ci despre belșug.
Pînă acum proiectul m-a purtat prin Cheile Nerei, Cluj-Napoca, Salina Turda, Arad și Cazanele Dunării și prin Delta Dunării. Am stat la hoteluri de 4 stele, dar și în casele oamenilor, am mîncat și la restaurante cu ceva pretenții, am savurat și roșii pe marginea drumului.
Mi-a rămas gîndul la micul magazin din Sasca Montană ce vindea pîini calde și grăsane, la copiii satului dornici să fie prinși într-o fotografie de aparatul nostru mare, la cîinii uitați în drum, ce preferau să înfulece mîngîieri înaintea hranei, la verdele Lacului Bei ce părea o cutie de acuarele ce îți oferea doar o singură culoare. Mi‑au plăcut și Clujul domol, și Dunărea ce se împletește cu Marea, la Sfîntu Gheorghe. Toate m-au făcut să mă simt totodată mică și uriașă, umilă și plină de forță. Și să aștept următoarea plecare așa cum așteptam taberele, cînd eram mică: cu bagajul gata făcut.
La urma urmelor, o jucărie aflată pe raftul unui concept store parizian este doar o jucărie. Chiar dacă minunată, la modă sau pe care poate chiar ajung să mi-o doresc tare. Dar un urs de plastic decolorat, zărit pe pervazul unei case dintr-un vechi sat transilvănean, în care am ajuns din întîmplare, nu doar că mă va transforma miraculos într-o fetiță ce țopăie pe ulițele satului, ci și va face din acel loc unul pe care nu-l voi uita niciodată.
Liana Popa a studiat istoria artelor, a lucrat în publicitate, iar acum scrie pe www.avetisiperoz.ro.
