● F. Scott Fitzgerald, Prăbușirea, traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2020.

În 1936, cu aproape cinci ani înainte de moarte, un Fitzgerald prematur îmbătrînit, bolnav și obligat să cîștige bani printr-o colaborare bolnăvicioasă cu Hollywood-ul, atît pentru a putea plăti sanatoriile Zeldei, cît și școala lui Scottie, unica lor fiică, publica în Esquire un eseu straniu, în trei părți. „Straniu“ atît pentru că era mărturisirea unui bărbat de 40 de ani care nega frumusețea sălbaticilor ani ’20 (și implicit a propriei tinereți), cît și pentru că reprezenta suicidul simbolic atent regizat al acestui bărbat. Mărturisire a ce? A propriului eșec, total, inconturnabil, pustiu ca un peisaj sublunar, înghețat și mort.

Prăbușirea (The crack-up) este, dacă vreți, un omagiu adus lui Fitzgerald de unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, eseistul și scriitorul Edmund Wilson, cel care avea să-i devină la fel de bun prieten lui Nabokov. Bunny Wilson a adunat în jurul acestui eseu în trei părți alte piese de non-ficțiune, cît și fragmente din „carnetele“ lui Fitzgerald, scrisori ale acestuia către cei mai buni prieteni, dar și cîteva scrisori primite de la Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos, Thomas Wolfe. În momentul morții, Fitzgerald nu era încă „probabil cel mai mare scriitor american al secolului XX“, Marele Gatsby încă nu era atît de „indiscutabil“ și de ecranizat ca acum – imaginea lui fusese grav deteriorată de articole în care îi era descris alcoolismul scăpat de sub control, cărțile nu i se vindeau, iar foarte mare parte din munca lui de creație era orientată fie înspre genul de povestiri care i se cereau în mod deosebit și care erau ecoul celor scrise în anii ’20 sau spre scenariile de la Hollywood. Ceea ce trebuia să devină romanul în care își punea toate speranțele, Dragostea ultimului magnat, avea să rămînă postum și neterminat. Se împrumuta în mod regulat de la propriul agent literar și, în general, devenise un personaj evitat. Am spus mai sus că Prăbușirea ar fi un omagiu – parțial, da, însă mai mult de atît e autoportretul unei minți care-și contempla cu uimire propriul destin nedrept cu uimirea și candoarea unui Benjamin Button ajuns în pragul dispariției.

„Desigur că viața întreagă e un proces de degradare, dar loviturile care constituie latura dramatică a întregii povești – loviturile puternice și neașteptate care vin sau par să vină din afară –, cele pe care ți le amintești și care te fac să dai vina pe diverse lucruri, iar în momentele de slăbiciune le povestești prietenilor, nu-și fac simțit efectul imediat. Mai există și un alt soi de lovitură care vine din interior – una pe care n-o simți decît atunci cînd e prea tîrziu ca să mai poți face ceva, atunci cînd îți dai seama cu certitudine că, într-o anumită privință, n-o să mai fii niciodată același om.“ Citind eseul care dă titlul volumului, un om al timpului nostru ar remarca imediat că vorbim despre o „depresie“ și probabil că diagnosticul, pe cît de general, pe atît de superficial, lovește oarecum pe undeva pe linia de 5 puncte a țintei. Prăbușirea lui Fitzgerald, într-o vreme cînd „creativitatea“ e privită ca o manifestare a sistemelor de apărare împotriva traumei, a narcisismului etc., ar trebui văzută mai curînd ca efect a ceea ce descrie tot el în eseul „Succes timpuriu“: confluența celor doi factori descriși ca două cutremure, unul exterior și cel surd, care-ți zguduie sufletul.

Cred că, pînă la urmă, Prăbușirea, această natură moartă a unui vas de porțelan ciobit, pe care nimeni nu se-ndură să-l arunce, dar nici nu-l mai folosește, e ghidul ideal de lectură atît pentru Gatsby, cît și pentru Blîndețea nopții. Ca să-nțelegi lacrimile lui Daisy Buchanan în fața dulapului plin de cămăși colorate ale lui Jay Gatsby, trebuie să înțelegi durerea ca un pietroi care-ți atîrnă-n vintre. Din greutatea asta s-a născut Prăbușirea. Traducerea lui Radu Pavel Gheo e excelentă.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.