● José Eduardo Agualusa, Teoria generală a uitării, traducere de Simina Popa, note de Simina Popa şi Iolanda Vasile, Editura Polirom, 2018. 

Dacă n-aţi citit nici un scriitor african sau cu origini africane dintre cei traduşi pînă acum de colecţia „Biblioteca Polirom“ – Nadine Gordimer (sud-africană), Chinua Achebe (nigerian), Ngugi wa Thiong’o (kenyan), Nuruddin Farah (somalez), Mia Couto (mozambican), Kamel Daoud (algerian) sau Taiye Selasi (de origine nigeriano-ghaneză) – aţi putea foarte bine să începeţi (sau să continuaţi) cu acest José Eduardo Agualusa Alves da Cunha (n. 1960), pe numele său întreg, un scriitor angolez cu origini portughezo-braziliene, care a studiat agronomia şi silvicultura la Lisabona, înainte de a se dedica jurnalismului şi literaturii. Omul ţine o rubrică săptămînală în faimosul cotidian brazilian O Globo, are o emisiune despre muzică şi poezie la un post de radio portughez care emite în ţările africane lusofone şi a publicat pînă acum peste o duzină de romane, şase volume de proză scurtă, plus teatru, poezie, literatură pentru copii şi cărţi de reportaje. A obţinut confirmarea interna­ţională cu un volum de proză scurtă premiat în 2006 cu Independent Foreign Fiction Prize şi cu acest roman din 2012, nominalizat la Man Booker International şi premiat anul trecut cu IMPAC Dublin Literary Award. Momentan, José Eduardo Agualusa locuieşte pe insula Mozambic, unde, conform Wikipedia, încearcă să deschidă prima bibliotecă din zonă.

Ca multe dintre celelalte cărţi ale sale (romanul Vînzătorul de trecuturi a fost tradus în 2009 la Editura Leda), şi Teoria generală a uitării se inspiră din tulburata istorie modernă a Angolei, fostă colonie portugheză care, după ce a obţinut cu greu independenţa în 1975, cu ajutor revoluţionar marxist-leninist sovietic şi cubanez, a intrat într-un război civil, cu anticomuniştii susţinuţi de americani şi sud-africani, care a durat pînă în 2002. Cele cîteva note de subsol vin să lămurească, acolo unde e nevoie, natura conflictului politic dintre personaje, mai toate înfierbîntate revoluţionar, dar de orientări diferite. Premisa romanului are absurditatea şi lirismul unei parabole: în zorii revoluţiei izbucnite în Luanda (capitala Angolei), o femeie agorafobă se zideşte la propriu în apartamentul unei clădiri, trăind, baricadată şi neştiută de nimeni, aproape treizeci de ani, împreună cu cîinele ei, din proviziile adunate şi păsările pe care le mai vînează pe balcon. În tot acest timp în care se desfăşoară războiul civil, femeia citeşte cărţile din casă, ţine un jurnal poetic şi desenează în cărbune pe pereţii apartamentului golit treptat de mobila şi obiectele folosite pentru foc.

Structura modulară şi fragmentară a romanului (fiecare capitol spune povestea cîte unui personaj, vezi şi capitolul de mai jos redat integral), scris alert şi cu o mare economie de cuvinte, sugerează scrisul mural, eliptic şi poetic, al femeii. José Eduardo Agualusa mărturisea undeva că citeşte poezie ca să poată scrie ficţiune şi că o mare parte din prozele sale sînt poeme, lucru care se vede şi în acest mic roman unde, fiind scenariu de film la origine, dezvoltarea lui a condus la o suprapunere/alternanţă a genurilor – absurd, comic, spionaj, livresc, lirism (poeziile sînt scrise special pentru acest roman de poeta braziliană Christiana Nóvoa) –, lăsînd deseori impresia că citeşti o farsă elaborată (cum am mai citit la prozatorul brazilian Luis Fernando Verissim, tradus cu două romane la Editura Curtea Veche în 2005).

Un alt efect al acestei structuri este că personajele, destul de numeroase pentru un asemenea mic roman, acţionează precum piesele unui puzzle ce-şi găsesc treptat locul într-o imagine acoperind trei decenii. Destinele lor, aflate la cheremul hazardului şi al timpului, se intersectează spectaculos şi amuzant ca ntr un Pulp Fiction african cu revoluţionari, căruia nu-i lipsesc violenţa (pînă la oroare) şi umorul (deseori negru), şi nici elementul supranatural. Climaxul cărţii îl reprezintă momentul în care, printr-o serie de ocolite şi neprevăzute traiectorii personale, protagoniştii istoriei (revoluţionari şi mercenari, torţionari şi condamnaţi, unii dispăruţi, alţii consideraţi morţi) se întîlnesc în acelaşi loc („Calm, calm, ce-a fost a fost. Sîntem cu toţii angolezi“).

Episodul este esenţial, căci, aşa cum o sugerează şi titlul, romanul ridică problema reconcilierii. („S-ar putea să dureze mult pînă trece haosul, dar o să treacă, răutatea are şi ea nevoie să se odihnească“, spune un personaj; „Morţii suferă de amnezie, dar mai rău suferă din cauza memoriei scurte a celor vii“, spune alt personaj.) Într-un interviu, José Eduardo Agualusa spunea: „În ţări precum Angola, care au trecut printr-o serie de conflicte majore, şi în special prin războaie civile, există întotdeauna două teorii: cei care susţin că, pentru a depăşi durerea şi a obţine reconcilierea, este necesar să uităm trecutul; şi ceilalţi care susţin contrariul, şi anume că trebuie să ne amintim totul. Eu apăr a doua alternativă. Cred că pentru a obţine o reconciliere adevărată, trebuie mai întîi să discutăm trecutul. E posibil să plîngem împreună şi să ţinem doliu împreună. Munca mea de scriitor presupune deopotrivă să-mi amintesc şi să provoc această dezbatere.“

Spuneam mai sus că romanul are aspectul unei farse în care piesele de puzzle par puse cu mîna, dar sub toată această suprafaţă veselă pe care moartea apare schiţată fără tuşe dramatice (romanul are deseori un aer cartoonish) se ascunde o anume gravitate. Toate personajele cărţii se ascund de ceva sau de cineva, de vecini (precum bătrîna baricadată în casă) sau de duşmanii politici (precum revoluţionarii), de propriile acţiuni sau de trecut în general („Unii oameni suferă de teama că vor fi uitaţi. Această patologie poartă numele de atazagorafobie. În cazul lui se întîmpla opusul: trăia cu groaza că nu va fi uitat niciodată“). Viaţa clandestină a bătrînei, precum şi revenirile la viaţă ale celor împuşcaţi, morţile înscenate sau identităţile ascunse, toate sugerează această ecuaţie complexă de frică, vină şi memorie. De altfel, José Eduardo Agualusa mărturisea că tema romanului său este frica de celălalt, „o temă mai de actualitate azi decît în vremea în care am scris cartea“. 

***

José Eduardo AGUALUSA
Teoria generală a uitării (fragment) 

Magno Moreira Monte a fost omorît de o antenă parabolică. A căzut de pe acoperiş în timp ce încerca să repare antena. Apoi, obiectul i-a căzut în cap. Unii au văzut în întîmplarea astea o alegorie ironică a noilor timpuri. Fostul agent de securitate, cel din urmă reprezentant al unui trecut de care, în Angola, puţini vor să-şi amintească, a fost doborît de viitor; comunicarea liberă triumfase asupra obscurantismului, tăcerii şi cenzurii, cosmopolitismul zdrobise provincialismul.

Mariei Clara îi plăcea să se uite la telenovele braziliene. Soţul ei, dimpotrivă, nu prea acorda atenţie televizorului. Inutilitatea programelor îl înfuria. Buletinele de ştiri îl înfuriau şi mai tare. Se uita la meciuri de fotbal, ţinînd cu Primeiro de Agosto şi cu Benfica. Din cînd în cînd, se aşeza, în pijama şi papuci, să mai revadă un film alb-negru. Prefera cărţile. Adunase cîteva sute de titluri. Plănuia să-şi petreacă ultimii ani din viaţă citind Jorge Amado, Machado de Assis, Clarice Lispector, Luandino Vieira, Ruy Duarte de Carvalho, Cortázar, Gabriel García Márquez.

Cînd s-au mutat, lăsînd în urmă aerul murdar şi gălăgios al capitalei, Monte a încercat să-şi convingă soţia că nu au nevoie de televizor. Maria Clara a fost de acord. Se obişnuise să fie de acord cu el. În primele săptămîni citeau împreună. Părea să meargă totul foarte bine. Maria Clara devenea însă din ce în ce mai tristă. Stătea cu orele la telefon cu prietenele ei. Monte s-a hotărît atunci să cumpere şi să instaleze o antenă parabolică.

La drept vorbind, a murit din dragoste.