Nu cred că încalc vreo prescripţie din decalogul dilematic scriind despre noul volum publicat de Alice Popescu la Editura Pandora M, Sfoara de întins rufe, în excelenta colecţie de poezie coordonată de Svetlana Cârstean, „Cercul poeţilor apăruţi“. Şi asta cu toate că Alice Popescu este aproape dintotdeauna colaboratoarea revistei noastre, dar şi pentru că, în această calitate, a fost în egală măsură prezentă şi absentă la Dilema. Cînd am venit în redacţie, pe la sfîrşitul lui 1999, Alice avea o rubrică de analiză publicitară bisăptămînală şi colabora la multe dintre dosarele dilematice. În prezent, are în Dilemateca o rubrică insolită, în care comentează cărţi de spiritualitate – comentarii întrerupte şi ele de lungi pauze de tăcere. Debutul lui Alice Popescu din 2009 – cu un eseu de „sociopsihanaliză a realismului socialist“, carte subtilă şi îndelung elaborată – a fost şi el oarecum neaşteptat, chiar şi pentru cei care o ştiau de mult pe autoare. Cine personifică de-a dreptul un concept, pentru a-i diseca apoi impactul social şi pentru a-l aduce în cele din urmă într-o carte de poezie despre ieşirea din tăcere? Alice Popescu, se pare, omul surprizelor, care redebutează cu o carte de poezie, în egală măsură despre tăcere şi despre recîştigarea – prin penitenţă – a scrisului propriu...

Cuvintele acestui volum – o carte deopotrivă de bilanţ şi de început – sînt vorbele măsurate ale ieşirii dintr-o lungă tăcere. Care e impactul lor – pare a se întreba scriitoarea –, cum se decupează ele, cum se mai pronunţă ele pentru a însemna şi altceva decît vidul care le desparte? Răspunsul la întrebarea aceasta de fond – o întrebare a recîştigării limbajului poetic, căci nu întîmplător, cartea e dedicată psihanalistei Georgiana Micu – poate fi găsit, cred, într-o artă poetică din prima secţiune a volumului, „Zonă de trecere“. Poemul se numeşte „Catwalk“ şi e, am spus-o şi la lansarea cărţii, poemul meu preferat: „Am făcut ce trebuia să fac: / douăzeci de ani / am hrănit tăcerea pînă ce ea a crescut tot mai mare, / mai mare şi decît mine şi decît lumea, / ca un copil diform... – / cred că tăcerea mea ajunsese / cît un balon uriaş de cuticule plutind peste infinit. / douăzeci de ani, / din sînii mei a ţîşnit doar mouna, / apoi, dintr-odată, / într-o zi oarecare, / laptele alb al universului. / era toamnă, moda extensiilor de unghii trecuse, doar umbra / mea se vedea, / alungită ca o pisică leneşă peste lume, scrijelind / ceva. / a fost singura cale, îmi spun, / iar eu singurul om de pe ea.“

În introducerea volumului, Svetlana Cârstean îşi aminteşte vechi poeme scrise de Alice Popescu, în alte vremuri, în lumea aceea scufundată de dinainte de 1989. Îşi aminteşte, dintr-o tabără de literatură de atunci, mai ales „inflexiunile acelei voci poetice contemplative, diagnosticale (s.m.), pline de forţă, care vreme de 25 de ani şi-a precizat şi sporit, în intimitate, capacitatea de seducţie“ şi pe care acum o regăseşte în Sfoara de întins rufe. O voce care nu s-a auzit cu putere în aceşti ani, ca într-un legămînt (ţinut) al tăcerii, căci mouna din arta poetică de mai sus exact asta înseamnă: tăcere. Mouna e, se pare, un derivat al rădăcinii sanscrite mun, care dă şi verbul a măsura. Tăcerea din care Alice Popescu a ieşit cu acest lung poem triptic a fost, într-adevăr, una măsurată: o postură de observaţie, de martor şi o practică asumată a tăcerii, un exerciţiu spiritual, căci mouna e pentru unii singura realitate, zeul, scopul existenţei. Cînd revii la discurs, la limbaj, acesta ar trebui să fie unul de o mare puritate, un discurs esenţial care să restituie măcar o parte din sinele ascuns pînă atunci în tăcere.

Există, în partea finală (care poartă chiar numele cărţii), cîteva asemenea poeme, deşi, de fapt, întreg volumul este o punte între „umbra lui Alice“ (care a scăpat de răul existenţei) şi „trupul lui Alice“ (din ultimul poem, care a revenit să mărturisească), o regăsire şi o interogaţie, un koan zen. Cele şapte poeme care poartă şi ele titlul de pe copertă sînt asemenea invocări fulgurante ale memoriei şi ale timpului trecut pentru a umple vidul şi a exprima inexprimabilul tăcerii. Un peisaj interior dezolant, dar esenţial, în care lipsa obiectelor (şi a discursivităţii) vine tocmai din asumarea tăcerii: „nu mai e nici o sfoară de întins rufe / pe care să mă pot întoarce. / dacă am să cad, totul se va petrece în linişte, / ca şi cum n-aş fi fost niciodată aici. / lucrurile se vor lega între ele fără mine, / de la un capăt la celălalt.“ („Sfoara... VII“) De partea cealaltă e însă Ea (Moartea), cineva familiar şi aşteptat: „am trecut pe strada bunicilor / dar aerul din care ei respirau/ nu mai e acolo, / mi-a rămas doar / mirosul de patchouli / cuibărit în oase, înfundat în riduri. / port totul cu mine / în orice moment, / ca pe un privilegiu. / dacă Ea vine,/ nu ne mai ascundem: / sînt toate aici, / la îndemînă.“ În acelaşi loc („singurul loc“) se află însă şi înţelegerea lucrurilor, reasumarea lor în tăcere. „Singurul loc“ este, în poezia lui Alice Popescu, simultan locul martorului şi Sinele mai larg, ca într-un Matrix (poetic) experimentat, asumat, visat.

Sfoara de întins rufe e un volum de o mare autenticitate, care expune o rană deschisă, însă nici un corp.