Relaţiile de familie, infinit de complicate, sînt obiectul de studiu al scriitoarei Zeruya Shalev. Cele cinci romane ale sale, Viaţa amoroasă, Soţ şi soţie, Thera, Fărîme de viaţă şi Durere, sînt traduse şi apreciate în întreaga Europă. Şi în România, Zeruya Shalev are un public consistent şi entuziast, cum s-a văzut şi la Bookfest, unde Israelul a fost ţara invitată de onoare, iar Zeruya Shalev – unul dintre autorii prezenţi cu această ocazie la Bucureşti.

Principalul subiect al literaturii dumneavoastră sînt relaţiile de familie. Întotdeauna scrieţi despre momente de criză – între soţi, între părinţi şi copii – sau despre personaje aflate în conflict cu ele însele. Care e miza literară a unui asemenea subiect?

E adevărat că mă interesează foarte mult criza, pentru că momentul de criză este, cred, o ocazie să-ţi schimbi viaţa, să te uiţi la viaţa ta aşa cum este ea, fără să te minţi, criza este momentul adevărului. Caut acest adevăr în cărţile mele, în toate relaţiile pe care încerc să le descriu. Şi mai cred că literatura nu ar trebui să fie doar divertisment, ba chiar ar trebui să fie destul de şocantă şi să-i influenţeze pe cititori. Cred că să citeşti despre asemenea relaţii, cu numeroase conflicte şi crize, te poate face să intri într-un dialog profund cu propria ta viaţă, cu dorinţele tale, cu problemele tale. Şi asta poate fi creativ şi chiar terapeutic.

Aţi vorbit despre adevăr. Ce-are de-a face literatura cu adevărul, ce fel de adevăr e în literatură?

Literatura este deschisă către multe feluri de adevăruri şi de minciuni. Pe mine mă interesează adevărul care iese la iveală în relaţiile dintre oameni şi oamenii care nu se mint pe ei înşişi, care şi deschid ochii pentru a vedea ce au de schimbat sau pentru a înţelege că, din păcate, i-au făcut pe alţii să sufere. Despre acest fel de adevăr vorbesc: despre a fi foarte sincer cu tine însuţi şi cu ceea ce e în jurul tău, cu scopul de a produce o schimbare.

Cît de departe, cît de adînc poate merge un scriitor în descrierea relaţiilor dintr-o familie?

Eu cred că încerc să merg cît de departe pot, dar întotdeauna rămîn zone noi de explorat. În noua mea carte, Durere, încerc să analizez conflictul dintre trecut şi prezent. Am observat că pentru mulţi oameni, şi nu neapărat pentru cei în vîrstă, trecutul e mult mai interesant decît viitorul. Şi am început să mă întreb de ce. Oamenii îşi caută pe Facebook prietenii vechi, copilăria sau tinereţea, m am tot gîndit la asta şi la ce caută, de fapt, şi dacă au găsit într adevăr ce căutau. Aşa mi a venit ideea să scriu despre o întîlnire extrem de dramatică cu trecutul. Pentru că să-ţi întîlneşti iubirea tinereţii cred că este una dintre cele mai dramatice întîlniri cu trecutul pe care ţi le poţi imagina sau dori. Şi da, asta mi am dorit pentru protagonista romanului meu, chiar dacă nu e o întîlnire uşoară şi chiar dacă asta a provocat un conflict imens în viaţa ei.

Durere este un roman scris la un fel de persoana a treia. Aş spune că e, de fapt, o combinaţie de persoana întîi şi persoana a treia, ca şi cum naratorul este instalat înăuntrul personajului principal, Iris, şi exprimă la persoana a treia tot ceea ce ea nu poate spune cu voce tare şi răspicat. Cine este, de fapt, naratorul în acest roman?

Nu m-am gîndit niciodată la asta, dar cred că e o combinaţie între Iris şi eu însămi. Nu am scris despre mine sau viaţa mea, cu toate că şi eu, la fel ca Iris, am fost rănită într-un atac terorist. Dar am simţit că ea este atît de diferită de mine. Chiar mi-am propus să încerc să creez un personaj complet altfel decît mine. Ea este mult mai pragmatică, e o femeie de carieră, poate fi exigentă, e mult mai şefă decît sînt eu. Şi ea nu caută iubirea, nici aventura, ci să-şi reîntîlnească iubitul din tinereţe, pentru un asemenea gen de personaj e chiar şi mai periculos să piardă controlul asupra vieţii sale. Scriind despre ea, am încercat să descriu ce se petrece în sufletul ei, dar, desigur, din perspectiva mea.

Ştiaţi totul despre Iris cînd aţi început să scrieţi romanul?

Nu, nu ştiam absolut nimic despre ea. De obicei, cînd încep o carte, chiar mă străduiesc să nu ştiu nimic, pentru că m aş simţi ca într-un soi de închisoare literară şi vreau să-mi las personajele să se dezvolte şi vreau să mă las şi pe mine să mă dezvolt scriind. Încerc să ştiu doar următorul pas, ca atunci cînd conduci cu lumină foarte redusă şi vezi numai următoarea jumătate de kilometru sau poate chiar mai puţin, următorul metru. Da, ştiam ce profesie are, ştiam care va fi marele ei conflict, dar nu ştiam finalul şi nici toate consecinţele sale. Am ajuns s-o cunosc şi să-i cunosc viaţa scriind cartea.

Dar cît de greu este să laşi un personaj să se dezvolte singur?

Nu e uşor, dar e atît de interesant! Eu cred că scrisul înseamnă în mare măsură să asculţi, nu doar să spui o poveste. Am ascultat-o pe Iris şi am încercat s-o înţeleg ca pe o prietenă sau ca pe o soră, am încercat să-mi dau seama ce simte, de ce are nevoie, care va fi decizia ei, ce va alege în final. Nu a fost alegerea mea. Am simţit că am încercat s-o las pe ea să aleagă.

Dar cum ştiţi că e decizia ei, nu a dumneavoastră?

Cred că nu voi putea şti sigur niciodată, dar m-am gîndit foarte mult la toate opţiunile pe care le avea şi am aşteptat decizia ei pînă în ultima clipă pentru că am înţeles că mai are nevoie de timp, sigur că şi eu am avut nevoie de timp, dar cînd a venit decizia, în final, am simţit că ea a făcut-o posibilă. Poate mă mint singură, dar acesta a fost sentimentul meu.

Cum găsiţi vocea narativă pentru o carte?

Niciodată nu caut vocea narativă, ea vine foarte uşor. Poate acesta este unul dintre darurile mele ca scriitoare, că, de cînd am început să scriu, de la şase ani, mi-am găsit foarte uşor vocea şi scrisul pentru mine a fost întotdeauna fluent şi natural, aşa cum e natural să respiri, nu te întrebi cum să respiri, pur şi simplu respiri.

Romanul Durere se deschide cu o scenă foarte puternică: Iris îşi aminteşte atacul terorist în care a fost foarte grav rănită. De ce aţi început romanul aşa, cu o scenă atît de dură?

Jur că nu a fost alegerea mea. După ce am fost rănită în atacul terorist, mi-am promis mie însămi că nu o să scriu niciodată despre asta, că episodul acela nu va fi parte din literatura mea, ci doar din viaţa mea. După atac, am scris două romane în care nu am pomenit nimic despre atac. Apoi am început să mă gîndesc la Iris, la conflictul ei, la viaţa ei şi nici măcar atunci n-am ştiut că romanul va începe aşa. S-a întîmplat atît de natural, că n-am putut rezista. Pur şi simplu m am apucat de carte, am avut un moment de inspiraţie, nu eram sigură ce aveam să scriu, dar am zis hai să încerc şi voi vedea ce urmează. Şi a urmat. Într-un fel irezistibil de natural. Şi apoi mi-am dat seama că scriu despre atacul terorist despre care nu am vrut să scriu niciodată. A fost un moment foarte puternic pentru mine momentul cînd am început cartea. Am simţit că vine dintr-un loc interior foarte profund, nu din creier, ci dintr-o conştiinţă foarte adîncă. Şi a trebuit să accept că da, scriam despre un atac terorist. Dar, de vreme ce Iris e atît de diferită de mine şi familia ei e atît de diferită de familia mea, nu scriam despre mine şi propria mea experienţă, ci scriam despre durerea ei. Nu mai era durerea mea. Sigur că nu a fost uşor, pentru că mi-a adus aminte de ceea ce încercam să uit, dar am încercat să mă concentrez pe povestea şi pe situaţia ei. Atacul terorist îi schimbă viaţa lui Iris în multe feluri, o face să-şi întîlnească iubirea din tinereţe. Ceea ce mie nu mi s-a întîmplat, din păcate.

Cîte feluri de durere sînt în acest roman?

Romanul e plin de durere, dar e plin şi de dragoste, de experienţe profunde şi de bucurie, de asemenea. Să fii din nou îndrăgostit este un miracol, chiar dacă e dureros. Viaţa lui Iris este marcată de cîteva traume. Ea este o victimă a situaţiei din Israel, în mai multe sensuri. Tatăl ei a murit în războiul de Yom Kippur cînd ea avea 4 ani, asta e prima traumă. Apoi şi-a pierdut iubirea tinereţii, cînd avea 17 ani – sigur că asta nu e neapărat o experienţă specific israeliană, dar cred că ea era atît de dependentă de iubitul ei, de Eitan, tocmai fiindcă era traumatizată deja de la o vîrstă foarte fragedă, de asta a şi afectat-o pînă în pragul unei căderi psihice faptul că el a părăsit-o. Şi-a revenit, şi-a făcut o familie şi apoi a fost rănită în atac – altă traumă. După zece ani de la atac, durerea revine în viaţa ei şi i-l aduce înapoi şi pe Eitan, iubitul din tinereţe, care a devenit doctor, tratează durerea. Deci e o combinaţie de dureri trecute şi prezente şi de reflecţii despre durere, dar şi de reflecţii asupra vieţii de familie şi asupra vieţii în Israel. Am încercat să arăt cum conflictele din viaţa politică intersectează viaţa intimă, viaţa de familie. Cred că amestecul dintre situaţia politică şi situaţia dintr-o familie face totul mai interesant.

Cînd aţi ştiut că romanul va avea acest titlu, Durere?

Aproape de la început. Cred că eram pe la a zecea pagină, cînd mi-am dat seama că acesta va fi titlul. Îmi amintesc că editorul meu nu a fost foarte încîntat, a spus că s-ar putea să-i sperie pe cititori, nimeni nu vrea să citească despre prea multă durere. Dar i-am spus că n-o să-l schimb, acesta e titlul, reiese din carte atît de firesc. Şi da, simt că este singurul titlu posibil pentru ea. Şi sper că cititorii mei din România sînt curajoşi şi nu se tem de o lectură dureroasă.

Dar cititorii din Israel cum au reacţionat?

Şi ei sînt curajoşi, sînt obişnuiţi cu durerea, pe ei nu-i poţi speria uşor.

Iris spune: „Dacă durerea o să înceteze, or să înceteze şi aducerile aminte“. De ce această asociere între durere şi amintire?

E vorba despre amintirile dureroase. L-am auzit pe un tată care şi-a pierdut fiul spunînd „şi mai dureros decît să mi amintesc de el ar fi dacă l-aş uita“. În amintire poţi avea un fel de bucurie. Dacă ai o experienţă traumatică, pe de-o parte vrei s-o uiţi, pe de altă parte, dacă o uiţi, ai putea pierde esenţa existenţei tale, dacă e o întîmplare importantă.

Liniştea are un rol important în această carte. Liniştea care o înconjoară pe Iris imediat după explozia asurzitoare din momentul atacului, linişte care ascunde orice, numai linişte nu. Cred că această linişte neliniştitoare e prezentă în toată cartea. Cum aţi făcut să o captaţi în cuvinte?

Cartea încearcă să capteze liniştea pe care o simţi după un dezastru, după o traumă. Iris descrie acest soi de linişte din momentul atacului, cînd, desigur, nu era cîtuşi de puţin linişte, erau ambulanţe, oameni strigînd şi plîngînd. Dar ea era atît de şocată, încît nu mai putea auzi nimic. Cartea încearcă să arate acest gen de linişte cumva mistică, pe care o auzi numai în tine, ca şi cum ai crea un zid între realitatea de afară şi lumea interioară. E ceea ce face şi Iris o vreme.

În toate cărţile dumneavoastră, nu doar în Durere, apar multe referinţe la Vechiul Testament. Cum poate literatura contemporană să se raporteze la vechiul text sacru?

Exact asta încerc să fac în literatura mea, pentru că am o relaţie foarte puternică şi naturală cu Vechiul Testament: încerc să le arăt cititorilor mei că este încă relevant, chiar dacă a fost scris în urmă cu atît de multă vreme, acum mii de ani. Cred că lumea emoţiilor nu s-a schimbat prea mult. Putem citi în poveştile din Biblie aceleaşi conflicte cu care ne confruntăm azi între soţi, între părinţi şi copii, între fraţi. Sînt controversele arhetipale, care nu s-au schimbat deloc de atunci. De asta cred că este în continuare relevantă şi de asta în toate cărţile mele încerc să aduc motive din Biblie. Ca să-mi îmbogăţesc scrisul şi, de asemenea, ca să o aduc în faţa cititorilor mei.

Aţi debutat ca poetă. De ce aţi renunţat la poezie pentru proză?

E adevărat că am debutat ca poetă, dar întotdeauna am scris şi proză pe lîngă poezie. Am avut mereu mai multă încredere în felul cum scriam poezie decît în proza mea. La zece ani am scris un roman de 200 de pagini, încercam şi atunci să scriu proză. Apoi m-am concentrat mai ales pe poezie şi brusc mi s-a întîmplat. Cele mai multe lucruri legate de scris mi s-au întîmplat pur şi simplu, fără să-mi fac eu vreun plan. Îmi amintesc ziua cînd am început să scriu un poem şi, deodată, mi am dat seama că propoziţiile sînt foarte lungi şi că am scris deja zece pagini de proză. Aşa am trecut la proză, fără să-mi propun asta. Însă încerc să păstrez poezia în proză, sînt foarte atentă la ritm, la metafore, la stil. Încerc să scriu nu proză pur şi simplu, ci o proză cît mai poetică.

Vă place să vă întîlniţi cu cititorii?

Oh, da, îmi iubesc cititorii, pentru că de multe ori ei îmi deschid ochii asupra unor perspective din cărţile mele de care nu sînt conştientă şi pentru că mă fac să mă simt mai puţin singură şi pentru că mă încurajează să continui să scriu.

Călătoriţi foarte mult, pentru lecturi, pentru lansări… Cînd mai aveţi timp să scrieţi?

Cînd eram la începuturile carierei de scriitor, lucram ca redactor într-o editură şi eram frustrată şi un pic invidioasă pe autorii de succes pentru că ei aveau timp să scrie, în vreme ce eu, fiindcă trebuia să redactez cărţile altora, nu aveam timp. Apoi am avut privilegiul să devin eu însămi un scriitor de succes şi mi-am dat seama că scriitorii de succes nu pot să scrie. Pentru că trebuie să călătorească tot timpul, să dea o mulţime de interviuri, chiar şi cînd sînt acasă, trebuie să răspundă la întrebări prin e-mail. Am realizat că nu e foarte uşor să scrii cînd ai succes. Desigur, sînt recunoscătoare pentru acest succes, dar cîteodată trebuie să refuz călătoriile şi să lupt pentru timpul meu, altminteri mi-ar fi foarte dificil. Trebuie păstrat un echilibru, iar în ultimii ani nu am reuşit, am călătorit prea mult. De-acum voi încerca să stau acasă şi să încep lucrul la următorul roman.

(interviul a fost difuzat la Radio România Cultural în emisiunea Timpul prezent în literatură)

a consemnat Adela GRECEANU

****

Zeruya SHALEV
Durere (fragment)

E ciudat că tocmai adolescenţa îl întoarce la începutul vieţii lui, la zilele în care era un bebeluş cufundat în necesităţile primare pe care ea trebuia să le satisfacă, şi acum la fel, e vorba de cele mai multe ori de nevoi fundamentale: hrană, transport, bani, în cel mai bun caz ajutor la învăţătură. Fiindcă n-o să-i spună, ca atunci cînd era copil, „vreau să petrec cu tine, mămicu’“, şi ea n-are nici o problemă cu asta aşa cum au cîteva din prietenele ei, mai cu seamă Daphna, care pur şi simplu se vaită că odraslele ei s-au făcut mari. Aşa e viaţa. Şi oricum era vorba de distracţii la care îi venea greu să participe, pentru că era nestatornic, şi supărăcios, şi dominator. Ea categoric îl preferă aşa – mai depărtat, mai liniştit, aşteptînd de la ea cîteva servicii bine definite.

– N-am nevoie de nimic, mămicu’, răspunde el spre surprinderea ei. Cînd te întorci?

Şi ea aude cum se apropie în galop o veste proastă, recunoaşte veştile astea imediat, datorită amprentei rămase în sufletul ei din noaptea aceea cînd a venit vestea despre moartea tatălui ei, şi maică-sa se lovea iar şi iar peste pîntece, unde sălăşluiau de-acum, dar nimeni în afară de maică-sa nu ştia asta, Iariv şi Ioav, fraţii ei gemeni. Ani de zile a fost convinsă că loviturile puternice, ele fac pîntecele să se umple de prunci, şi că noaptea aceea a fost noaptea în care maică-sa a rămas însărcinată. Ba chiar s-a contrazis cu aprindere cu prietenele ei, la urechile cărora se strecurase de-acum zvonul despre împerecherea misterioasă a spermei cu ovulul, şi ea a susţinut cu aprindere că ăsta nu-i decît un zvon fără noimă, că pur şi simplu trebuie date o noapte întreagă lovituri puternice pîntecelui. Mai tîrziu i-a povestit despre asta lui Eitan, şi el a rîs şi i-a acoperit pîntecele cu sărutări. Îi povestea totul lui Eitan, fără nici o ezitare, ca şi cum ar fi vorbit cu ea însăşi, atît erau de apropiaţi.

– Ce s-a întîmplat, Omer? întreabă ea încordată. Spune-mi odată, i s-a întîmplat ceva Almei? Tatei?

Şi el spune:

– Linişteşte-te, nu s-a întîmplat nimic, numai că nişte prieteni de-ai mei au fost ieri la barul unde e chelneriţă Alma.

Şi ea încearcă să glumească:

– Ei, şi ce s-a întîmplat? A greşit cînd a făcut nota de plată?

– Las-o încurcată, o să vorbim cînd o să ajungi acasă, nu e de povestit la telefon, spune el, şi totuşi nu se poate stăpîni şi lasă să-i scape aproape fără voia lui: Ei povesteau că s-a purtat ciudat.

Şi ea întreabă:

– Ciudat? Cum adică ciudat? Ce-au povestit exact?…

– Ciudată? Cum adică? De ce să fie ciudată?

Şi ea se aşază în faţa lui, lîngă masa din colţul care serveşte drept sufragerie:

– N-am idee, Miki, Omer mi-a spus ceva ce m-a îngrijorat. O să se întoarcă imediat şi o să ştim mai mult. Cît avea minus? Poate că dă bani pe droguri?

– Dacă-i aşa, atunci cumpără droguri uşoare, rînjeşte el, patru sute de shekeli cu totul, măcar de-am avea şi noi asemenea minus.

Şi ea întreabă:

– Eşti sigur că nu se auzea ca şi cum ar fi fost drogată?

Şi el iarăşi se miră:

– Ce-ţi veni cu drogată? N-o cunoşti pe Alma? Nu s-a simţit niciodată atrasă de lucrurile astea, totdeauna se lua de prietenele ei care beau şi fumează. Nu ţii minte cum rîdeam că vorbeşte ca o fată bătrînă din epoca victoriană?

– Lucrurile se mai schimbă, Miki, se încăpăţînează ea. Acum e singură la Tel Aviv, noi n-avem idee pe unde şi cu cine se învîrte, i-am dat prea multă libertate.

Şi el declară:

– Eu am încredere în ea! Şi parcă aveam de ales? Eu am încredere, repetă el, ca şi cum ar încerca să se convingă pe sine însuşi, şi amîndoi ascultă încordaţi zgomotul ascensorului care urcă hîrîind între etaje, ca şi cum ar purta o încărcătură deosebit de grea, aducîndu-li-l pe fiul lor şi cu el ştirea de care ei se tem atît de mult.

– Hei, mamatata, ce-i cu voi? Divorţaţi cumva, sau ceva asemănător? se informează el imediat.

Şi ea e surprinsă:

– Ce-ţi veni cu „divorţaţi“?

Şi el rînjeşte:

– Mă aşteptaţi aşa lîngă masă ca şi cum aţi avea să-mi daţi o veste dramatică.

Şi ea spune:

– Ai uitat, Omer? Întîmplător, noi aşteptăm să te auzim pe tine, ce anume au povestit prietenii tăi despre Alma?…

Şi el se preface c-a uitat, dar ea desluşeşte încordarea din rîsul lui:

– Ajunge, nu trebuie făcută o problemă din faptul că fata a ajuns într-un oraş mare şi că e, pare-se, în călduri.

– În călduri?! scuipă vorbele îngreţoşat Miki. Cum vorbeşti?

Şi Omer se apropie de ei cît e de înalt, îi sileşte să-şi ridice ochii de parcă ar fi doi ţînci:

– Numeşte chestia asta cum vrei, tată, dacă ea se pune pe Iotam şi încearcă să l ia la giugiuleală, şi pe urmă se pune pe Ido, şi pe urmă îi propune lui Ionatan să coboare cu ea la toaletă, şi ăştia sînt băieţi pe care-i ştie din clasa întîi, atunci s ar zice că e foarte în călduri.

– Sau că e drogată, se aude Iris spunînd cu voce rece, metalică, vocea cuţitului care se răsuceşte în măruntaiele ei. Pot să stau de vorbă cu unul dintre prietenii tăi, să aflu mai multe amănunte?

(Zeruya Shalev, Durere, Editura Polirom, Colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba ebraică şi note de Gheorghe Miletineanu)