Am citit cîteva dintre romanele lui Radu Ciobanu – Treptele Diotimei, Vămile nopţii, Heralzii – prin anii ’80, de două ori uimită. O dată pentru felul în care scriitorul folosea istoria pentru a scrie, de fapt, despre un prezent ce devenise delirant; eram uimită, apoi, de faptul că Radu Ciobanu, deşi timişorean prin naştere, locuia în acelaşi oraş cu mine, în Deva. Ani de zile m-am gîndit să-l caut, să-i spun cît de profund m-au marcat romanele sale – citite în adolescenţă, adică atunci cînd literatura mai are încă acea gratuitate, rotunjime, solaritate fără de care îşi pierde o mare parte din sens. Am început să le recitesc recent şi-am fost din nou uimită – nu doar de actualitatea lor întreagă (căci multe dintre ele sînt construite exact pe muchia aceea lucid-dramatică a unui trecut mereu semnificativ), cît de extraordinara prospeţime a scrisului. Noii prozatori de azi l-au citit, fără îndoială, iar dacă nu, ar trebui s-o facă din pur egoism creator.

Cele două volume de jurnal ale lui Radu Ciobanu – Scara interioară (Editura Amarcord, 1999) şi Ţărmul tîrziu (Editura Emia, 2004) – acum le-am citit pentru prima dată, regăsind în ele acea „lume pierdută“ de dinainte de 1989, dar mai ales o propedeutică a scăpării din ea, o ştiinţă de a o ţine la respect, în mijlocul opresiunii, aberaţiei şi delirului paranoic. Citit în 2013, jurnalul lui Radu Ciobanu din anii 1980-1984 e mai mult decît întremător. Subtil jurnal de creaţie la romanele scrise în acei ani (Linia şi sfera, Călăreţul de fum, Casa fericiţilor, Arhipelagul), Scara interioară este şi un jurnal de rezistenţă, de lectură (şi apărare a anumitor cărţi „cu probleme“ din acea perioadă, cum a fost, de pildă, Prinţul Ghica al Danei Dumitriu), de continuitate, căci „principala condiţie pentru a scrie roman e continuitatea. Pentru asta timpul fizic singur nu ajunge, mai e nevoie şi de... timp moral, adică de acel răgaz prielnic cînd poţi vieţui exclusiv în lumea cărţii tale, fără să te tulbure gîndul la alte obligaţii.“

Jurnalul mai e însă şi locul de afirmare a unui esenţial „principiu al echilibrului“, în mijlocul jalnicei degradări a vieţii, a ţesutului social, a prieteniei. Doar simbolic acest principiu „imanent şi implacabil“ ţine dreapta măsură; însă ordinea simbolică (la fel cum, în romane, erau logica istoriei, arhetipul, genealogia) este unicul recurs (în afara familiei „mici“ şi a „marii familii transilvănene“ din care scriitorul se trage) în faţa prezentului degradant. În această logică, dictatorul arierat, „Unicul“, ar trebui să piară curînd, îngropat de propria orbire – notează Radu Ciobanu în jurnalul său „de sertar“: „În ceea ce-l priveşte pe Unicul, impresia mea intimă este că se află în sfîrşit într-o situaţie fără ieşire, de care el însuşi e conştient. Tot ceea ce face acum, face din disperare de cauză. Este stadiul cînd greşelile (eufemism!) devin acte demenţiale. Unul dintre ele îi va fi fatal. Sau, poate, toate, prin acumulare. E o ocazie rarisimă de a observa cu ochiul liber modul cum acţionează acel Principiu al Echilibrului, în al cărui caracter imanent şi implacabil mă încăpăţînez să cred. N-avem nevoie decît de răbdare şi zile. În rest, credinţa ne va da putere.“ A fost, cu siguranţă, unul dintre mecanismele căderii lui Ceauşescu, urmat, din păcate, de eclozarea unui lung şir de „unici“, care ne mai bîntuie încă, la diferite niveluri, imaginarul colectiv.

Două lucruri m-au interesat însă, cu precădere, în jurnalul lui Radu Ciobanu. În primul rînd, oraşul în care am locuit şi eu, toată copilăria şi o parte din adolescenţă, şi pe care Radu Ciobanu, deşi timişorean, îl cunoaşte mai bine ca oricine. Deva, micul tîrg de adopţie, cu o lume intelectuală în formare, este privit lucid, detaşat, oarecum exterior (deşi „inclusiv“), iar efectul – pentru mine, care nu-l pot privi altfel decît interior – este unul de acută luciditate: „Cînd ne-am mutat aici, aveam priveliştea tonifiantă a Dealului Cetăţii chiar în faţa ferestrei. Să vezi tot timpul pădurea, culorile ei în perpetuă schimbare, ce şansă! S-au ridicat blocurile din faţă, a pierit totul. Au mai rămas copacii din curţi. Mesteacănul, nucul. Au venit demolările, s-a deschis noul bulevard, nu mai există nici un copac. În partea cealaltă, spre curte, văd încă depărtările, silueta Uroiului, atît de singulară şi, în fundal, atunci cînd e senin, munţii, cînd verzi, cînd albaştri, cînd vineţii, întotdeauna însă grandioşi, superbi, transmiţîndu-mi acel atît de util sentiment de siguranţă. Acum se înalţă blocul acesta cu nouă etaje care va închide şi ultima perspectivă. Singura privelişte va mai fi cea a izmenelor întinse la uscat prin balcoane.“

M-a interesat apoi jurnalul de creaţie al romancierului de clasă, care îşi cunoaşte bine metabolismul creator, care aşteaptă cu răbdare cristalizarea interioară, prima frază, lumea autonomă din carte, ultima frază (cu pericolul ei cu tot), urmate, toate, de perioada rea, refractară. E scriitorul care, deşi „sub vremi“, se supune doar acelui principiu interior al echilibrului (pentru mine nu e imanent, aşa cum este pentru Radu Ciobanu, în acest jurnal, însă înseamnă exact acelaşi lucru) şi rigorilor propriei libertăţi interioare, definită, pe urmele lui Camus şi Iorga, ca „dreptul de a nu minţi“. Nu e puţin lucru. De fapt, în scris, dar şi în viaţă, este, atunci şi acum, singurul lucru care contează.