● Emanuele Trevi, Ceva scris, traducere de Geanina Tivdă, Editura Vellant, 2018.
Cartea lui Emanuele Trevi e o chimaera: parte eseu literar, parte roman, parte excurs nostalgic în istoria unei literaturi moderniste care în anii ’90 și-a trăit ultimele zile de glorie, dar mai presus de orice e o declarație de dragoste pentru Pier Paolo Pasolini, pornind de la fascinantul său ultim proiect narativ/ontologic, Petrol. Probabil că foarte puțini cititori mai știu că Petrol a fost tradus în limba română datorită eforturilor regretatului critic și italienist Marin Mincu, însă acea traducere venea să se așeze practic pe nimic – poezia lui Pasolini nu era tradusă (nici acum nu e), filmele lui sînt accesibile doar unui cerc restrîns de cinefili, iar din opera în proză (incluzînd aici și eseistica) nu exista nimic în limba română (nici acum nu stăm mai bine, la capitolul traduceri adăugîndu-se doar Scrieri corsare și Teorema). Așa că, dacă spun, alături de Emanuele Trevi, că Pier Paolo Pasolini este ultimul mare reprezentant al modernismului înalt, s-ar putea să isc stupoare. Însă și în absența acestei afirmații, ciudățenia asta splendidă scrisă de Trevi s-ar putea să fie prost înțeleasă. De ce? Pentru că e rezultatul unei obsesii, așa cum doar marii scriitori pot provoca. Mai mult, implicarea existențială a lui Pasolini în corpul textului/al filmului, la care se adaugă celebra și misterioasa sa moarte (văzută de unii drept asasinat politic, de alții drept suicid „cu mîna altuia“ – vezi romanul lui Dominique Fernandez, Dans la main de l’ange) au dat naștere unor legende ce au coagulat în jurul lor grupuri de inițiați, de aficionados legați între ei prin rituri menite a adînci misterul (scena unui asemenea rit executat pe plaja de la Ostia, unde a fost găsit cadavrul scriitorului, e descrisă de Trevi în romanul său).
Pe scurt, un tînăr scriitor îndrăgostit de arta lui Pasolini se angajează pe post de factotum la Fondul Pier Paolo Pasolini din Roma, condus de Laura Betti, fostă actriță în filmele lui Bertolucci, Fellini și, bineînțeles, Pasolini. În scurt timp, va realiza că fosta frumusețe a epocii de aur a cinematografiei italiene e complet nebună, subjugată irațional de spiritul lui Pasolini, pe care-l ia drept etalon absolut atît în relațiile cu cei din jur, cît și cu orice formă de act artistic. Pentru Betti, amfitrioană a unor petreceri legendare din lumea bună a Romei, Pasolini a reprezentat o întîlnire, comparabilă poate cu cea dintre Sfîntul Eustațiu și Cerb.
Nebuna, după cum va fi numită Betti încă de la început, e o creație a posterității lui Pasolini, așadar o creatură a cărei morfologie o urmează pe cea a cărții în care devine personaj principal-secundar (după fantoma lui PPP, bineînțeles): e foarte grasă, o divină bulimică, și mustește de ură față de toți cei ce-o înconjoară, în special față de naratorul cărții. Trebuie însă să pătrunzi în carnea acestui roman-eseu pentru a înțelege faptul că ura ei este în legătură directă cu o puritate pasoliniană, cu o intoleranță organică pentru ipocrizie, pentru cutume sociale sau pentru orice fel de năzuințe interesate. Carieră literară este o sintagmă ce are darul de o scoate din minți: pentru această Erinie romană, literatura, arta în general trebuie asumate existențial – ceva scris poate exista doar în măsura în care este simultan ceva trăit. Iar acest ideal artistic nu a fost atins decît în ultima mare operă a modernismului european, adică în cartea-monument a lui Pasolini, publicată postum, în 1992, Petrol. Lectura romanului Petrol devine similară cu trăirea unui mister eleusin, lucru pe care tînărul narator al romanului-eseu îl va pricepe abia în final, după despărțirea de gorgona nebună Betti.
Cartea lui Trevi este una a transformărilor, urmînd cu fidelitate textuală acele metamorfoze sexuale din Petrol care au stîrnit un mare scandal la apariția cărții: așa cum Carlo al doilea din romanul-șantier al lui PPP se lasă penetrat de douăzeci de bărbați îndată ce se transformă în femeie, naratorul lui Trevi se lasă subjugat și „lovit“ de Stăpîna Betti, într-un exercițiu sado-maso ce urmează, așa cum am spus, cărarea simbolică ce ar fi dus de la o Atenă personală (cariera literară) la Eleusis (implicarea reală în corpul propriei scriituri).
Excelentă carte, excelentă traducerea Geaninei Tivdă.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.
