● Sîrmă ghimpată. Cînd focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului, ediție alcătuită de Claudiu Komartin, Editura Cartier, 2018. 

Poezia modernă nu tace în vremuri de război; dimpotrivă, aerul plin de praf de pușcă și de gaze toxice îi priește. Nici nu i de mirare: modernismul este sinonim cu violența de reprezentare, iar revoluția poetică, de la Baudelaire la suprarealiști, înseamnă tot atîta dinamită cîtă imaginație. Așa se explică și sporul neașteptat de poeticitate pe care îl aduc în literatura română cele două războaie mondiale. Primul război a fost favorabil ecloziunii modernismului poetic, ajutîndu-i să își găsească propria cale, dincolo de sămănătorismul naționalist și de simbolismul mimetic, pe Cotruș, Pillat, Maniu, Crainic, Voiculescu, Perpessicius și Camil Petrescu. Poeții Primului Război Mondial învață pe front forța metaforei de a consola și găsesc, adesea, în frumusețea poeziei un refugiu din fața ororii.

Ei bine, și cel de-al Doilea Război Mondial a produs o literatură foarte valoroasă și semnificativă istoric. Dar de astă dată tinerii autori dau dovadă de un radicalism neașteptat: ei scriu o poezie violentă, o poezie-glonț sau o poezie-manifest de răspîndit printre trupe. Generația lui Geo Dumitrescu și Constant Tonegaru, Ion Caraion, Ben. Corlaciu și Alexandru Lungu a fost una nenorocoasă, ai cărei actori, dacă n-au murit foarte repede, au suferit prigoana comunistă, au fugit în străinătate sau măcar au învățat să tacă în lunga perioadă proletcultistă. Cînd și dacă au mai revenit la scris, asta s-a întîmplat peste multe decenii, reeditările făcîndu-i să pară niște fantome inoportune, generînd melancolii cu privire la o evoluție „normală“ a literaturii române. Melancoliile au fost procesate de istoricii literari, de la Al. Piru la Loredana Cuzmici. Era însă de mult așteptată și o antologie inspirată care să recupereze poetica aparte și radicalismul politic al acestui grup atît de valoros. Antologia a apărut în sfîrșit anul trecut, realizată exemplar de către poetul Claudiu Komartin.

Cum ar fi arătat poezia română dacă poeții aceștia ar fi fost lăsați să „crească“ și ar fi produs imitatori și disidenți estetici, în logica obișnuită a generațiilor literare, nu se poate ști. Bănuiesc însă că ei ar fi impus, prin prezența și prestigiul lor, o conștiință civică și o directețe verbală care, altfel, nu prea au avut căutare pînă în anii ’80, după cum ironismul lor debutonat ar fi putut echilibra estetismul autonomist al șaizeciștilor. Sînt două filoane, mi se pare, în gruparea de la „Albatros“, destul de echilibrate. Primul e al fanteziștilor metaforici sau, cum le spune Vladimir Streinu, al „individualiștilor sumbri și burlești“, avîndu-l drept prim reprezentant pe Constant Tonegaru, însoțit de Dimitrie Stelaru, de Ben. Corlaciu, de seraficul Alexandru Lungu, dar și de mai mărunții Ovidiu Rîureanu, Margareta Dorian, George Dan și mai ales Iordan Chimet, cu frumosul poem „Lamento cu pescarul cel șchiop“, antologat în partea a doua a cărții. Ei sînt imagiști prolifici, cultivă o poză a libertății totale, valorificată prin metafore îndrăznețe, dar mai cu seamă lucrează la propria mitologie, întotdeauna autoironică, dar nu mai puțin eficientă. Războiul e în poezia lor un simptom al unui rău existențial cu sediu în ei înșiși. Fanteziștii aceștia boemi reacționează la război asumîndu i violența în modul de construcție a metaforelor, ca și cum sinistrată ar fi poezia însăși. Constant Tonegaru descrie „obsesia mea din clasa patra primară: rețeaua de sîrmă ghimpată“, în timp ce Alexandru Lungu scrie poemul său nevrotic „Ora 25“, o lamentație autumnală simbolică în care emoțiile sînt descrise aproape numai prin referințe de front: „cînd amintirile organizate / ca o armată subterestră / ies una cîte una la suprafață / profitînd de ceața ca un gaz fumigen / de seara care a ocupat cartierul / și trag cu pistolul / în bucata de suflet care mi-a mai rămas“. Uneori automitologizarea practicată de ei mai sună și a gol, iar abundența de imagini devine logoree – la Ben. Corlaciu, de exemplu.

Al doilea filon poetic este cel al insurgenților ironici, militanți pentru o cauză, antilirici și deconstructivi, aflați sub imperativul urgenței istorice: Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Sergiu Filerot, Mihail Crama, Mircea Popovici, C.T. Lituon, anturați de mai minorii Mihnea Gheorghiu (cu un bun poem, „Ultimul peisaj al orașului cenușiu“), Marcel Gafton și alții. Propunerea de poetică pe care o fac ei este coerentă și chiar constrîngătoare; dacă unora le vine mănușă, pe ceilalți îi stînjenește. Geo Dumitrescu, liderul grupării, inventează „Libertatea de a trage cu pușca“, sintagmă memorabilă, un fel de concentrat al poeticii grupului, pentru că aliază protestul politic cu versul tărăgănat, lung cît o zi de post, aparent antipoetic, dînd un model foarte influent la scara generației și chiar mai tîrziu. Dacă poeții seriei fanteziste dezvoltau o poetică post-traumatică, vorbind cu vocea victimei, ironiștii din „școala“ lui Geo Dumitrescu țin cu tot dinadinsul să afișeze o postură cinică, humphrey-bogartiană, de oameni ai experienței, care au mai văzut grozăvii din astea și la Waterloo, și la asediul Trebizondei, „dacă nu mă înșel“. Protestul lor va fi cu atît mai eficient cu cît el nu se epuizează în indignarea „umanistă“, fără soluție, a omului de bine, căpătînd culoare politică de stînga. Ion Caraion este un bun utilizator al acestei poetici, deși ingeniozitatea lui de creator de imagini îi strechie din cînd în cînd. Sergiu Filerot și Mircea Popovici sînt și ei antiretorici, folosindu-se de limbajul tehnicist al planșei inginerului, lipsiți însă de grația ironică a lui Geo Dumitrescu. O plăcută surpriză este bacovianul volubil Mihail Crama: „orașul se sinucide banal: sîngele lui curge ca un val în Istorie / sub lespezi cronicarii rod cenușa tîrzie“.

Generația războiului, o frumoasă bandă de poeți, a făcut față onorabil istoriei literare. Doar istoria n-a fost prea blîndă cu ei. 

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.