Revista România literară publică, în nr. 16/12 aprilie 2019, „O listă canonică: 100 de poeţi români în 100 de ani (1918-2018)“, după ce, la începutul anului, alcătuise o astfel de listă şi cu 100 de cărţi de proză din perioada Centenarului. Cei 35 de critici şi istorici literari care au participat la anchetă au votat, de data aceasta, poeţi, nu cărţi, şi i au aranjat în ordinea cronologică a debutului în volum. „Atragem atenţia asupra caracterului presupus canonic al poeţilor. De aceea, pe listă apar relativ puţine nume de poeţi care pot fi (sau sînt) promiţători, dar nu canonici. Cu unele excepţii, rămase din fericire izolate, criticii, istorii literari şi poeţii consultaţi au judecat corect“, scrie Nicolae Manolescu în argumentul listei, care ar fi meritat să fie reprodusă integral aici, dacă nu ar fi ocupat prea mult spaţiu.

Mai întîi, canonul e o noţiune abstractă care nu poate fi judecată concret decît la timpul trecut: programa literară din manual, exprimarea oficială a canonului, este perfect vetustă şi nu are cum să fie altfel decît dacă s-ar modifica la fiecare deceniu. De aceea, ca în cazul oricărei liste sau oricărui top rezultat din mai multe opţiuni individuale, şi această „presupusă listă canonică“ propusă de România literară este, fatalmente, profund discutabilă. Canonul nu se face cu astfel de liste a căror relevanţă este publicistică, cu interes mai degrabă de sociologie literară, căci o astfel de listă este şi va rămîne doar un joc de societate literară, o marcă a preferinţelor momentului, prilej de lungi şi, altfel, benefice discuţii. Dovadă stau toate listele şi topurile realizate în ultimele decenii în publicistica literară, al căror ecou s-a stins la un moment dat, în ciuda efervescenţei stîrnite la apariţie, fără a influenţa în vreun fel programa şcolară, rămasă neschimbată, din păcate, de o jumătate de secol. Spre exemplu, pe tot parcursul anului 2000, peste o sută de critici şi istorici literari au alcătuit, în revista Observator cultural, o listă cu cele mai bune 150 de romane ale literaturii noastre. Adevărul literar şi artistic a realizat un top al romanului deceniului 2000-2010, iar revista Corpul T a publicat, în două numere din anii 2011-2012, topuri care acopereau cei 22 ani de poezie & roman de la Revoluţie încoace. România literară însăşi a realizat, la începutul anilor 2000, un top al celor mai mari zece poeţi din literatura noastră. De fiecare dată, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin discutabile, deseori surprinzătoare, arătînd, spre exemplu, cum nenumărate opţiuni personale rămîneau uneori paralele cu suma votului final, reieşind o plajă a nominalizărilor mult prea vastă.

Această „listă canonică“ (a se reţine deopotrivă articolul nehotărît şi exprimarea din argument: „caracterul presupus canonic“) de 100 de poeţi români din ultima sută de ani, odată ajunsă în malaxorul reţelelor de socializare, a fost făcută praf. S-a remarcat, în primul rînd, aleatoriul cronologiei: anii debutului sînt trecuţi greşit în foarte multe cazuri. G. Călinescu, Ion Vinea, Ion Barbu, Tristan Tzara, Gellu Naum, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Ştefan Aug. Doinaş ş.a. n-au debutat în momentul indicat, făcîndu-se confuzie între debutul publicistic, debutul în volum şi anul apariţiei cărţii semnificative. S-a remarcat apoi mulţimea poeţilor care cu greu îşi mai pot găsi locul pe o listă canonică alcătuită azi: G. Călinescu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Horia Stamatu, Adrian Păunescu ş.a., poeţi care nu mai pot fi citiţi în afara unui anume context, în general politic. Asta în timp ce s-au făcut, evident, liste cu absenţi: Gherasim Luca, Cristian Simionescu, Ioan Flora, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu, Mariana Codruţ, Daniel Bănulescu, Judith Meszaros, E. Galaicu-Păun, Ruxandra Cesereanu, O. Nimigean, Rodica Draghincescu ş.a. În sfîrşit, s-a glumit mult, şi pe bună dreptate, pe seama prezenţei unor Gabriel Chifu sau Horia Gârbea, cel care, de altfel, închide lista poeţilor canonici la Centenar cu două decenii mai devreme.

Şi aici aş vedea eu cel mai discutabil aspect: dacă lista Centenarului consemnează aproape o duzină de poeţi debutaţi înainte de 1918 (lucru normal), ea se opreşte cu exact 22 de ani mai devreme (lucru curios). Practic, după 1996 nu pare să mai fi apărut nici un poet demn de o astfel de „listă canonică“ – ceea ce e ridicol! Din topul realizat de revista Corpul T, nr. 2 / 2012, dedicat exclusiv poeziei scrise după ’89, nu se regăseşte aici decît un singur poet: Ioan Es. Pop. Iar dacă lista s-ar fi extins pînă în ultimul an al Centenarului, conform topului din Corpul T, ar fi trebui să apară nume precum Marius Ianuş, Constantin Acosmei, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Sociu sau Dan Coman, poeţi care nu sînt nici mai tineri (spre comparaţie, Ianuş şi Coman au 43 de ani, iar Acosmei are 47; or, Labiş murea la 21 de ani, Turcea, la 34, iar Mazilescu, la 42) şi care nici n-au scris mai puţin decît o parte dintre poeţii prezenţi pe lista canonică, dezavantajul lor fiind doar acela că n-au murit sau că opera lor nu are încă confirmarea timpului în măsura în care o au alţii. Cu toate astea, oricare dintre aceşti „tineri“ poeţi este mai canonizabil decît Gabriel Chifu şi Horia Gârbea, care vor rămîne poeţi etern promiţători.

„După ridicolul top din revista-fanion a Uniunii Scriitorilor, care își propunea să treacă în revistă poeții canonici ai literaturii române dintre 1918 și 2018, dar pînă la urmă le-a ieșit un talmeș-balmeș ale cărui limite temporale sînt 1908 și 1996, Poesis internațional propune o listă alternativă, spre discuție publică, a cărților și a autorilor peste care nu se poate trece între 1901 și 2000. Poezia secolului XX, și atît, nu Centenar, nu moaște sau funcționari trecători ai unei organizații de breaslă. Prin asta dorim să încurajăm o discuție.“ Această postare pe contul de Facebook al Poesis internațional – după cum am mai spus şi cu alte ocazii: cea mai bună, mai consistentă şi mai relevantă revistă literară românească a momentului – este însoţită de o admirabilă listă cu 100 de cărţi de poezie (individuale, dar şi volume colective), împărţite pe decenii, care au marcat poezia românească în ultimul secol: de la În grădină (1903) de Dimitrie Anghel la Manifest anarhist și alte fracturi (2000) de Marius Ianuş. Cred că în aceşti termeni, adică o discuţie pe marginea cărţilor fiecărui deceniu în parte, şi nu a numelor, dezbaterea (şi nu doar centralizarea unor opţiuni) va fi cu mult mai interesantă şi va duce la rezultate mai relevante în chestiunea canonului poetic. Inclusiv din punctul de vedere al reprezentării de gen, lista Poesis internațional fiind mult mai echilibrată.

În concluzie, importanţa acestei „Liste canonice: 100 de poeţi români în 100 de ani (1918-2018)“ rezidă, deocamdată, în lista alternativă propusă de Poesis internațional, urmînd a se vedea cum şi în ce măsură se vor desfăşura discuţiile de aici încolo. Pentru că o astfel de listă este sau ar trebui să fie un proiect deschis şi în mişcare, cu ieşiri şi intrări continue. Precum canonul.