● Revista Familia, nr. 5/2019.

„Niciodată, din 1968 încoace, de cînd citesc eu presa literară/culturală, aceasta nu a fost mai neinteresantă, mai cenușie ca acum; niciodată, nici chiar în anii 1980, nu a suferit mai grav de mediocritate. Inflația de publicații culturale arată și mai clar aceste defecte, multiplicate regional și răspîndite la scară națională. Reiau argumentele/acuzele/simptomele: 1) Repetarea inerțială și șablonardă a acelorași structuri de conținut al revistelor; 2) Provincialismul, diferit de regionalismul care bîntuia acum două-trei decenii, transformat într-un clientelism mediocru (noi și ai noștri!) și un conformism păgubos al opiniei; 3) Totalul dezinteres față de public, altul decît cel de breaslă scriitoricească: în toate revistele scriitorii scriu pentru alți scriitori, dar secvența profesională interesată este extrem de restrînsă; probabil că nimeni de la noi nu reușește să spargă acest plafon de public redus la cel mult o sută de cititori reali pentru revistele din provincie, și la peste o mie-două, pentru trei reviste din Capitală. Dar dacă acest public prezumtiv al revistelor culturale nu mai există, s-a volatilizat? Atunci pentru cine mai scriem și de ce mai apărem? Dacă o revistă nu se vede în piață și nu rezistă pe piață, atunci ea nu există“, scrie criticul și istoricul literar Ion Simuț într-un text intitulat sugestiv „Elegie pentru revistele literare“, articol publicat în numărul curent al revistei Familia, preluat integral de Observator cultural și ulterior distribuit destul de mult pe Facebook.

Textul amar al lui Ion Simuț – și întrucîtva curajos, date fiind represaliile din interiorul breslei practicate în ultimii ani – este perfect adevărat. Din păcate, este și tardiv. A trecut deja un deceniu de cînd reviste precum Cultura, Idei în dialog și Dilemateca, dintre cele nou apărute, toate cu conținut și identitate distincte și clar definite, deloc provinciale și cu interes pentru public, care au marcat, la vremea lor, peisajul publicisticii culturale de la noi, nu mai apar. Problema revistelor culturale românești este, așadar, veche și Ion Simuț identifică corect cauzele care au condus la o inflație de reviste literare proaste și mediocre: „Inflația, avînd ca efecte imediate devalorizarea, nevandabilitatea și producția pe stoc; inerțiile de sumar în structuri neinteresante, excesiv rubricate, șablonarde și neatractive; provincializarea, adică lipsa de dinamism și de orizont, urmate de autosatisfacția în grupuri din ce în ce mai restrînse; industria de amabilități, practicată și la centru cu prisosință; fragmentarea vieții literare și împărțirea în falange exclusiviste și ireconciliabile, aparent marginale și neimportante, dar cu un potențial agresiv și destabilizator“.

În rezumat: reviste multe și doar literare (nu culturale, în sensul larg), deci „de breaslă“, de opinie de grup și nu de jurnalism cultural, interesate de micile conflicte scriitoricești și nu de marile schimbări culturale, subvenționate preferențial de structurile anchilozate ale statului, deci indiferent de conținut („inerția culturală postdecembristă, complacerea în mediocritate și clișee, uniformizarea, rubrici fără audiență, improvizația de la o lună la alta, absența dezbaterilor în privinţă unor probleme reale, lipsa de atractivitate publicistică sînt protejate de subvenții“) și, ca o necesitate, conduse de scriitori aflați la o vîrstă la care, în mod inevitabil, contactul cu noile realități culturale a slăbit. Căci, mai scrie Ion Simuț, punînd apăsat degetul pe rană: „Marea majoritate a directorilor sau a redactorilor-șefi, ba chiar și a redactorilor simpli, o reprezintă pensionarii reîncadrați, care de cele mai multe ori sînt și poeți. Accept reproșul că vîrsta și profilul scriitoricesc s-ar putea să nu aibă relevanță. Dar, urît spus, să ne gîndim dacă nu cumva această dictatură a pensionarilor și a poeților din presa noastră literară este o cauză reală a inerțiilor, a lipsei de dinamism jurnalistic și a obtuzităților. Parcă niciodată presa noastră cultural-literară nu a fost mai închistată, mai îmbătrînită, mai șablonardă, mai uniformizată, mai abandonată în clișee și inerții, mai lipsită de relevanță. Conflictul dintre tineri și bătrîni în USR nu a apărut din senin. Dacă presa literară a anilor 1965-1970 a căpătat o infuzie de vigoare, noutate, originalitate și inconformism, aceasta s-a întîmplat și datorită valului de tineri care au profitat de relaxarea ideologică a regimului politic. Astăzi, tinerii scriitori îmbătrînesc pe băncile de rezerve, ui-tîndu-se mirați cum se boieresc pensionarii. Dar oare mai există tineri scriitori care să-și dorească să devină redactori de reviste literare? Mai au revistele literare un viitor? Nu văd valurile înnoitoare ale tinerelor generații, care să izbească în ușa redacțiilor! Dar poate că există și ne lasă pe noi, bătrînii, să murim liniștiți, blocați în redacțiile noastre pe care le apărăm ca pe niște redute“.

Dintr-o presă literară îmbătrînită și subvenționată preferențial, deci sectară și inerțială, șablonardă, nejurnalistică și indiferentă la public, deci neatractivă și nevandabilă, Ion Simuț alege singurele „trei reviste vii în momentul de față“: România literară, Dilema veche și Observator cultural. Sînt cîteva lucruri de menționat aici. În primul rînd, o mare parte din descrierile de mai sus se aplică, din păcate, inclusiv României literare al cărei conținut cultural, informativ, jurnalistic sau de opinie a fost parazitat în ultimii ani de discursul de breaslă circumstanțial (scandalurile ridicole și problemele interne grave ale Uniunii Scriitorilor au fost, sînt și vor fi neinteresante și neinteligibile în afara breslei și a publicului „afiliat“) și care a ajuns să practice un fel de meta-critică de întîmpinare redacțională: rubricanzii/colaboratorii permanenți ai revistei scriind ei despre ei în mod constant, ignorîndu-i pe cei din afara „sectei“. Observator cultural a fost dintotdeauna o revistă alternativă, profund critică și de contrareacție, care a publicat și opinii nepopulare breslei, și autori neagreați sau neafiliați structurilor publicistice descrise de Ion Simuț – de aici prospețimea frecventă a paginilor sale. Cît despre Dilema veche, mă rezum să subliniez faptul că, deși nu e o revistă literară (doar două pagini din douăzeci și patru sînt dedicate cărților), și-a format, de un an de zile, în urma recrutărilor/transferurilor de pe piața publicisticii culturale, o redutabilă, probabil cea mai bună și mai de încredere, echipă de recenzenți literari: Cosmin Ciotloș, Doris Mironescu și Bogdan-Alexandru Stănescu.

De fapt, cele bune și mai „curate“ reviste literare ale momentului – consistente, relevante și interesante prin conținutul la zi, deopotrivă românesc și străin, deopotrivă inedit și restituit, așadar profesioniste, deci neprovinciale și în afara jocurilor de breaslă, nesubvenționate preferențial, elegante grafic, cu tiraje decente (pînă la 2000 de exemplare) și cu un public fidel, predominant tînăr, interesat exclusiv de literatură și nu de jocurile din cîmpul literar – sînt revistele de poezie (deși nu numai) Poesis Internațional și Zona Nouă, și revista de proză scurtă Iocan. Aceste reviste se află exact la antipodul radiografiei lui Ion Simuț și e curios cum tocmai acestea nu apar menționate în analiza sa. Aceste reviste arată că se poate face publicistică literară excelentă atunci cînd îți pasă de literatură mai mult decît de orice altceva. „Mai au revistele literare un viitor?“, se întreabă Ion Simuț. Din punctul meu de vedere, revistele literare au deja un prezent cît se poate de promițător. Trebuie doar să privești peste gardul învechit.