Nenoroc la statui
Multe formule apetisante li s-au lipit Bucureştilor de-a lungul vremii – oraşul grădină, oraşul turlelor (de biserici), micul Paris, oraşul plăcerilor, al contrastelor, al femeilor frumoase etc. –, dar şi dezastrele s-au ţinut scai de fiinţa locului: incendii uriaşe, inundaţii şi cutremure devastatoare de cartiere întregi, invazii felurite – turci, ruşi, bulgari, nemţi – başca răscoalele seimenilor, arnăuţilor, pandurilor...
Între atîtea, chit că mai puţin copleşitor, nenorocul la statui rămîne una dintre năpastele cele mai frapante. Şi mai întristătoare. Corelată cu pasiunea distrugerii, frenezia fărădelegii, sictirul misofil, indiferenţa faţă de continuitate şi omogenitate arhitecturală, drăceasca fervoare cu care ne-am făcut pulbere, ori ne-am topit, puţinele înfăptuiri de piatră şi bronz, cale de aproape două veacuri, adaugă încă o jalnică dovadă la dosarul netrebniciei valahe. Cea care-i isteriza pe Eminescu şi pe Cioran, îl amuza sarcastic pe Caragiale, îi agasa pe Eliade şi Mircea Vulcănescu şi-l făcea pînă şi pe Noica să înjure.
Am rătăcit năuc o după-amiază întreagă prin albumul Materie şi istorie. Monumentul public şi distopiile lui, editat în română şi engleză (cu un CD excelent pentru amatorii de fantazare istoric-bucureşteană) de Anca Benera şi Alina Şerban la Institutul Cultural Român. Numai că, din păcate, ceea ce a fost pînă la un punct o pură plăcere paseistă, dată fiind construcţia meseriaşă a albumului, avea să se transforme în cele din urmă într-un amestec de uluială, furie neputincioasă şi resemnare. Ei da: avem tradiţie în războiul cu statuile!
Încă în iunie 1848, România deliverată, un C.D. Rosenthal, cu Justiţia şi Dreptatea, adusă de pe Cîmpia Filaretului şi amplasată cam pe locul CEC-ului de azi, era dărîmată din ordinul caimacamului Emanoil Băleanu. Atunci avea să apară şi la noi noţiunea de vandalism, de bună seamă că la înfierbîntatul C.A. Rosetti, în Pruncul român. După o sută de ani, odată cu 1948 şi apariţia fiorosului Constantin Doncea ca primar în locul „legendarilor“ Delavrancea, Dobrescu, Donescu, dar mai ales Pache Protopopescu (a cărui statuie tot Doncea a demolat-o), aveau să se spulbere statuile lui Carol I (Ivan Mestrovici, 1939), Ferdinand (1940, tot Mestrovici), Regina Maria, şi dispărea I.C. Brătianu din Piaţa Universităţii (1903, Ernest-Henri Dubois, Petre Antonescu). În anii ’50-’60 se volatilizau statuile lui Eugeniu Carada (Henri Dubois, 1924), Take Ionescu (tot Dubois, 1931), Lascăr Catargiu (1907, Antonin Mercié, autorul statuii lui Al. Lahovary din piaţa omonimă). Cît despre monumentul Eroilor Corpului Didactic (Ion Jalea, Arthur Verona, Cornel Medrea), inaugurat în 1930, te-apucă rîsu’ plînsu’ auzind c-a fost ras în 1940 fiindcă lumea-i zicea „Monumentul legionarilor“, trimiterea fiind la „legionarii romani ce-şi purtau pe scut camarazii ucişi în luptă“, necum la „nicadori“. Vrednic palimpsest pietros, în locul lui s-a înălţat statuia lui Ferdinand, spulberată şi ea cinci ani mai tîrziu, în favoarea „Monumentului Ostaşului Sovietic“.
Dejismul se debarasează în 1956, la doar cinci ani de la inaugurare, de statuia lui Stalin (Dumitru Demu, la fîntîna Mudura din Herăstrău, pe Aleea Cariatidelor gîndite de Baraschi, o sută de metri de impozantul Charles de Gaulle de acum), pentru ca postceauşismul să-i exileze pe Lenin din Piaţa Scînteii (Boris Caragea, 1960, soclul de granit roşu provenind de la statuia lui Ferdinand) şi Petru Groza (Romulus Ladea, 1971) cu nasul în iarbă la Mogoşoaia. Te şi miri cum de-a rămas în picioare impresionantul monument din Parcul Carol, fost Libertăţii, Mausoleul comuniştilor (inaugurat în 1963), vecin cu Mormîntul Ostaşului Necunoscut (1923, demontat în 1958, reamplasat la Mărăşeşti, însă readus în 1991). Cinstit să fiu, dincolo de lugubrul iniţial, de faptul că Dej, Groza, Parhon locuiau în criptele de acolo (au fost mutaţi între timp), ca şi de persistenta ambiguitate a simbolicii ahitecturale, pe mine, ca unul care a copilărit în zonă, mausoleul m-a tulburat dintotdeauna. Nu am reuşit niciodată, nici la zece, nici la cincizeci de ani, să-l asociez uneia sau alteia dintre semnificaţiile atroce ale comunismului, drept pentru care am fost scandalizat la începutul anilor ’90, cînd i se propunea, cu străvechea noastră inconştienţă, dinamitarea. Tare ne place să se-aleagă praful!
De bună seamă, războiul statuilor – iconoclasmul în general – nu e invenţia noastră şi nici a vremurilor moderne. E vechi de cînd lumea. Numai că, la noi, fragilitatea istorică, puţinătatea isprăvilor sculpturale şi deficitul teribil de monumentalitate agravează înmiit orice puseu de litofobie, dacă mi se permite termenul. În plus, văd în textul lui Reuben Fowkes că la Budapesta există un Parc al Statuilor, unde-şi dorm somnul de veci, în mută solidaritate, făpturi de piatră şi marmură altminteri antagonice. De ce nu ne-o fi dat şi nouă Dumnezeu aşa un gînd?
Aşa se face că am scos apoi din raft o carte pe care mult regret că nu am comentat-o la vremea ei: Poveşti cu statui şi fîntîni din Bucureşti, de Victoria Dragu Dimitriu, apărută în 2010 la Editura Vremea, pereche perfectă a celei de mai sus. După vreo cinci volume admirabile (şi de succes) cu poveştile unor doamne şi domni din vechii Bucureşti, Victoria Dragu Dimitriu însumează cîteva zeci de cazuri de statui, busturi, monumente şi fîntîni din parcuri, curţi de biserici, muzee şi spitale, mari pieţe ale oraşului, de la Cişmigiu şi Grădina Botanică la Universitate, Romană, Kogălniceanu, Kiseleff, Herăstrău, Grădina Icoanei etc. Aici, autoarea face şi o propunere demnă de atenţie: ca statuia Domniţei Bălaşa să devină pentru Bucureşti, printr-o intensă campanie mediatică, „ceea ce este Mica sirenă pentru Copenhaga“. Ni se spune că Hasdeu l-a sfătuit pe Karl Stork cum s-o înveşmînteze, iar descrierea de la p. 26 e refăcută cu vădită empatie. „Buclele ei se revarsă de sub un acoperămînt graţios peste un işlic de sobol împodobit cu surguciul din diamante şi panaş de pene fine, cum numai femeile de neam domnesc aveau dreptul să poarte. E îmbrăcată cu o haină croită din belşug, garnisită cu guler lat, de blană, larg deschisă, lăsînd să se vadă rochia cu decolteul şi poalele marcate de volane dantelate, cu mîneci lungi, încheiate şi ele cu manşete din dantele. Principesa poartă în jurul gîtului trei şiruri de mărgăritare şi o cruce mare. Două paftale rotunde îi închid brîul, o fundă înnodată din panglici încrucişate, cu alte două paftale mai mici, îi împodobeşte fusta...“
Slavă Domnului că Domniţa (de care nu ştiu cîtă lume tînără are cunoştinţă) a vieţuit aşa de retrasă în curtea bisericii, la doar cîţiva paşi de Spitalul Brâncovenesc, de n-au apucat Ceauşeştii s-o vadă prea bine...
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.
