Mercenari la gazetă
● Ana Selejan, Glasul patriei, un cimitir al elefanţilor în comunism, Editura Vremea, 2012.
La 10 decembrie 1955, în Berlinul de Est apărea Glasul patriei, organ al Comitetului Român pentru Repatriere, revistă în al cărei prim număr erau publicate documentele oficiale justificative ce însoţeau detaliile şi scopul înfiinţării gazetei: Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale al R.P.R. pentru înlesnirea repatrierii unor cetăţeni şi foşti cetăţeni şi amnistierea celor repatriaţi, decret semnat de Petru Groza. În 1965 revista Glasul patriei – distribuită gratuit, de trei ori pe lună, în toată lumea – s-a mutat la Bucureşti, unde a continuat să apară pînă în toamna lui 1972, scopul ei unic fiind repatrierea românilor transfugi „ca act doveditor în faţa lumii a grijii autorităţilor comuniste faţă de cetăţenii săi de peste graniţă, indiferent de statutul lor, de timpul şi de cauza desţărării“, după cum rezumă Ana Selejan.
Pur act de propagandă şi de manipulare ce încerca să prezinte românilor de peste hotare imaginea idilică, modernă şi industrială, educată şi civilizată, tolerantă şi plină de elan, adică noul chip fericit al României staliniste care trecuse prin „imense prefaceri“, Glasul patriei era, de fapt, o publicaţie-capcană, în acelaşi sens în care teroriştii folosesc maşinile capcană. (Fac aici o paranteză pentru a remarca faptul că cele mai bune două cărţi dedicate în ultimul timp activităţii intelectualilor din perioada interbelică – Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (Humanitas, 2011) şi Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism (Curtea Veche, 2012) – conţin cuvîntul „capcană“ în titlu). Aşa cum le prezintă cercetătoarea Ana Selejan, strategiile publicistice la care a apelat gazeta Glasul patriei au fost pe cît de sinistre, pe atît de eficiente: atragerea unor colaboratori de prestigiu dintre personalităţile interbelice „reciclate, integrate în comunism“ (se realiza, astfel, legitimarea regimului stalinist cu ajutorul elitei intelectuale interbelice), cosmetizarea noului chip al patriei „prin grija şi intervenţia benefică a partidului“ în toate aspectele vieţii: familie, şcoală, locuri de muncă, loisir), stigmatizarea românilor „de rea-credinţă“ de peste hotare, adică a „calomniatorilor regimului“, şi dialogul cu românii de bună-credinţă de peste hotare, cei neadaptaţi, ale căror slăbiciuni, dezamăgiri, nostalgii şi doruri faţă de patrie (artistice, culinare, geografice etc.) trebuiau speculate. Şi se pare că „mecanismul perfid al persuasiunii“ (revista publica inclusiv chemările patetice ale celor din ţară adresate rudelor sau prietenilor transfugi) a funcţionat, de vreme ce repatriaţii n-au fost deloc puţini, listele cu numele celor care au căzut în capcana propagandei şi au revenit în ţară fiind publicate în primii ani ai revistei, laolaltă cu mărturisirile acestora. De altfel, revista nu funcţiona doar ca organ de presă, dar şi ca oficiu poştal: din decupajele rubricii „Poşta redacţiei“ înţelegem că gazeta oferea asistenţa birocratică necesară repatrierii, dar trimitea şi pachete constînd în cărţi şi discuri „cu muzica de acasă“. De altfel, capitolul pe care Ana Selejan îl dedică dialogului revistei cu cititorii de peste hotare, reproducînd fragmente din rubrici precum „Cei dragi vă cheamă“, „Răspundem dorinţei cititorilor“ sau „Scrisori din depărtare“, este o mostră de perversiune a PR-ului stalinist care făcea un fel de hipnoză sentimentală creînd şi întreţinînd o realitate paralelă idilică a patriei în care încerca să atragă cîţi mai mulţi figuranţi din rîndul transfugilor neadaptaţi, nostalgici sau nehotărîţi.
Partea cu adevărat şocantă a acestei cercetări de arhivă a harnicei Ana Selejan o reprezintă însă colaborările (N.B! – nemenţionate de Dicţionarul General al Literaturii Române editat de Academie în 2004) cu scriitori de marcă din interbelic, toţi foşti deţinuţi, mai mult sau mai puţin indezirabili şi interzişi, sperînd la/mulţumind pentru reabilitare, folosiţi pe post de momeală pentru transfugi, prin texte demascatoare sau polemice la adresa diasporei, encomioane dedicate liderilor partidului, texte exaltat-patetice sau pur şi simplu mincinoase, reportaje de pe şantiere şi de la sate, laude aduse industrializării şi colectivizării sau poeme naţionaliste: Tudor Arghezi („Gheorghiu-Dej, căruia îi scriam din cînd în cînd numindu-l Iubite Tov. Dej, a pierit dintre noi, cu tinereţea, cu puterile, cu voiniceala lui, adică cu totdeauna“), G. Călinescu („Avuţiile noastre nesecate sînt ascunse în piatră, apă, ţărînă şi le descoperă numai poporul cu mintea ageră, cu mînecile mereu suflecate“), Şerban Cioculescu („marii tirani, şi printre ei Hitler, la icoana căruia se mai îndoaie încă Cioran...“), Păstorel Teodoreanu, C-tin Noica, Episcopul Teoctist („cultele religioase sînt libere“), Dumitru Stăniloaie, Vasile Voiculescu, Constantin C. Giurescu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. Dintre toţi aceştia însă, trei au fost colaboratorii cvasi-permanenţi, prolifici ai Glasului patriei şi lor le dedică Ana Selejan cîte un capitol întreg: Ion Vinea (între 1960-1963), Nichifor Crainic (între 1962-1972) şi Radu Gyr (între 1963-1972). Reportajele din uzine şi de pe ogoarele patriei ale lui Ion Vinea, poetul avangardist de altădată, sînt acum suprarealiste la propriu, în cea mai pură retorică realist-comunistă („Nici Peciorin, nici Julien Sorel, nici Rastignac şi nici Rolla. Căci e vorba de un erou adevărat. Îl cheamă Dumitru, ca şi pe tatăl său, plugar dijmaş din Armăşeni, de unde sărăcia l-a alungat şi fugărit pînă la Bucureşti...“). Cazul lui Ion Vinea, scriitor indezirabil şi interzis în acea perioadă şi care trăgea din greu la ramele propagandei pentru a se reabilita (inclusiv demascîndu-l pe Petru Dumitriu ca plagiator şi pornograf), este cît se poate de trist, dar şi mai tristă este situaţia lui Nichifor Crainic, cel pe care Ana Selejan îl numeşte cel mai mare publicist interbelic şi despre ale cărui articole afirmă că au rămas needitate în proporţie de 90%. Declarat duşman al poporului în 1944 şi condamnat la închisoare pe viaţă, ca şi Radu Gyr, de altfel, Nichifor Crainic a fost eliberat din închisoare în 1962 şi graţiat, după care a ajuns imediat în paginile Glasului patriei crezînd şi el în „fumigena reabilitării literare“, a reintegrării în cultură prin (re)editarea operei, promisiune oficială nicicînd respectată de autorităţile comuniste, după cum remarcă şi Ana Selejan: „Ţinut intenţionat de oficiali ascuns, la margine, dar considerat apt şi eficient în afara ţării, pentru emigraţia românească“. În rubrica sa intitulată „Trădători şi renegaţi“, Nichifor Crainic va scrie texte umoral-demascatoare de necitit: Cioran este numit „degenerat“, „descreierat“, „imbecil intelectual“ ş.a., „Mircea Eliade e un sexolog maniac; pornografia lui constituie patronajul «spiritual» al legionarilor renegaţi“, „cu infantilismul său cerebral iremediabil, Mihai I a fost un simplu manechin regal“ etc. În fine, Radu Gyr, şi el închis de cinci ori, însumînd 18 ani de detenţie politică, s-a rezumat să scrie doar reportaje despre realizările regimului („Nu numai Bucureştiul de acum e nou şi însorit, dar şi omul Capitalei e nou şi luminos la chip şi la suflet; îl întîlnesc pretutindeni, zîmbitor şi fericit...“) şi poezii despre ţară, natură şi popor.
Un cimitir al elefanţilor în comunism numeşte Ana Selejan gazeta Glasul patriei unde au fost aduşi să scrie apologii, demascări şi alte mizerii de propagandă comunistă adresată diasporei scriitori interzişi sau trecuţi prin închisori care sperau la reabilitare. Dar expresia acoperă doar jumătate din chestiune. După cum o arată exemplele, a fost vorba şi de un act de mercenariat publicistic. Cu menţiunea că în cazul lui Nichifor Crainic, crede Ana Selejan, sinceritatea n-ar fi de eliminat şi a fost vorba chiar de o formă de patriotism.
