● Tristan Tzara, Corespondenţă de familie, ediţie, traducere şi prefaţă de Mădălina Lascu, Editura Tracus Arte, 2018. 

Corespondenţa de familie a celui care avea să arunce în aer literatura în vara lui 1916, odată cu Manifestul DADA, este una dintre cele mai banale şi mai calde corespondenţe din istoria literaturii.

Tristan Tzara, copilul teribil al avangardei, face figura epistolară a unuia dintre cei mai cuminţi şi mai la locul lui bărbaţi ai Europei de la jumătatea secolului trecut: se căsătoreşte (fără să le spună părinţilor, e-adevărat), face un copil, munceşte pentru a construi şi amenaja o casă, îşi publică opera, cumpără un automobil, trimite părinţilor fotografii cu soţia şi cu copilul şi pachete cu medicamente surorii sale. Samică (cum e alintat de părinţi înainte să-şi schimbe oficial numele) sau Lupul (cum e alintat de soţie) nu pare deloc autorul Omului aproximativ ce revoluţiona literatura epocii, trăind apoi clandestin în timpul războiului. În asta constă marea revelaţie a acestui volum de corespondenţă: umanitatea umilă a unui vizionar scriitor de origine evreiască din Moineşti, stabilit la Paris.

Acoperind o perioadă de 35 de ani (1924-1959), cele 55 de scrisori adunate în volum pot fi împărţite în două categorii: cele primite de acasă, de la familia rămasă la Bucureşti, şi cele primite de la soţie, plecată cu copilul în diverse staţiuni balneare. Scrisorile scrise de Tzara aproape că pot fi numărate pe degetele ambelor mîini. Părinţilor le scrie pe cît de afectuos (vezi şi scrisoarea de mai jos), pe atît de rar (tatăl îşi pierde orice speranţă: „Nu-mi mai repet rugămintea banală de a ne scrie des, căci văd că nu foloseşte“), în contrast cu dorinţa părinţilor de a afla cît mai multe lucruri despre viaţa fiului lor chiar de la el, nu de la cunoscuţi („ne-a dat informaţiuni foarte bune despre tine, că eşti un om serios şi foarte iubit de toţi“). De altfel, aşa cum subliniază şi Mădălina Lascu (a cărei substanţială prefaţă aproape că epuizează observaţiile pe care cineva le-ar mai putea face pe marginea corespondenţei), familia nu era la curent cu activitatea culturală a fiului lor la Paris. După moartea tatălui, cînd e deja divorţat, Tzara îşi face multe griji pentru sănătatea mamei şi a surorii (căsătorită şi beneficiara dreptului său la moştenire, la care Tzara renunţase generos), se dă peste cap să le trimită bani şi să le facă rost de tot felul de medicamente.

Nici în corespondenţa cu soţia sa, Greta Knutson, pictoriță suedeză provenită dintr-o familie înstărită şi pe care o cunoscuse în 1924, cînd i se juca cu succes piesa Mouchoir de nuages, Tzara nu este mai prezent. Plecată din Paris împreună cu copilul lor fie în timpul construcţiei casei, fie în perioadele în care se trata în diverse staţiuni, Greta îi scrie soţului ei, uneori zilnic, scrisori minunate (traduse foarte bine din franceză de îngrijitoarea ediţiei, ar fi meritat reproduse în carte, nu ca note de final), confesive şi sentimentale, pline de detalii de viaţă domestică, cu mult umor şi cu nenumărate desene. De altfel, prin scrisorile ei, semnate Mourmi(gnon), Croc sau Querochüe, în care foloseşte idiomuri diferite (idiş, catalană, suedeză ş.a.), jocuri de cuvinte, diminutive şi apelative zoomorfe (soţului îi spune Lup, Urs, Vidră, dar şi Poupi, Poupir, Poupen şi uneori îi scrie la persoana a treia ca şi cum ar fi nu destinatarul, ci personajul scrisorii), folosind o sintaxă sucită, punctuaţie pe dos şi grafică, Greta este cel mai artistic şi mai complex personaj al acestei corespondenţe.

Casa însăşi este un „personaj“: imobilul construit în Montmartre, după proiectul arhitectului austriac Adolf Loos, i-a dat mari bătăi de cap lui Tzara, care n a reuşit, de fapt, să-l finalizeze niciodată. „Reşedinţa onirică“ a cuplului, vreme de un deceniu a fost şi „hub“-ul cultural al suprarealismului parizian, găzduind cenacluri, serate dansante, spectacole de teatru, dar Tzara a fost nevoit să-l închirieze, apoi să-l abandoneze, pentru ca în cele din urmă să-l recupereze, în 1975 fiind declarat monument istoric.

În deceniul cît a durat mariajul (cei doi s-au separat în 1937), lui Tzara i-au apărut cele mai importante cărţi, printre care şi L’homme aproximatif, toate dedicate soţiei, care, la rîndul ei, îşi vernisa prima expoziţie personală în Cartierul Latin. Dar în ciuda efuziunilor sentimental-tandru-ludice ale Gretei („Lupul meu păsărar teripil şi totuşi fermecător“), sobrul Tzara se arată mai apropiat de copil, a cărui naştere prilejuieşte cea mai lungă, mai confesivă şi mai dramatică scrisoare a sa. Are mare dreptate Mădălina Lascu să afirme că revelaţia acestei corespondenţe de familie este latura paternă a personalităţii lui Tzara: foarte ataşat de băiat în copilăria şi adolescenţa lui, mîndru de el la maturitate. Avea şi de ce. Căsătorit pînă în 1967 cu fiica lui Natalie Sarraute, cu care a avut doi copii (dintre care unul adoptat), Christophe Tzara a ajuns fizician la Comisariatul de Energie Atomică şi profesor universitar. Din păcate, a murit anul trecut, la vîrsta de 91 de ani, înainte să apuce să vadă tipărit acest volum de corespondenţă al familiei sale, îngrijit admirabil de Mădălina Lascu.

Miercuri, 20 februarie, de la ora 19, în spaţiul Qreator (Bd. Aviatorilor 8 A) va avea loc a treia ediţie a „Seratei cu scrisori“, moderată de Genevieve Fieraru şi Marius Chivu, unde coregraful Răzvan Mazilu, scriitorii Nora Iuga şi Marin Mălaicu-Hondrari, regizoarea de film Adina Pintilie şi muzicianul Oigăn (Kumm & Moon Museum) vor oferi o lectură de scrisori de dragoste din literatura română şi universală.

***

Tristan TZARA

Scumpii mei părinţi,

Lucica îmi scrie că n-aţi primit de mult ştiri de la mine – eu însă aşteptam o scrisoare de la Dv. Căci vara asta v-am scris din provincie o scrisoare la care n-am primit răspuns. Îmi închipui deci că s-a perdut – fie în absenţa Dv, fie că am trimis-o dintr-un colţ uitat al Franţei. În această scrisoare îl întrebam pe papa să precizeze de ce crede că aşi avea dificultăţi venind în ţară. Vă mai făceam o comunicare care pentru mine are o foarte mare importanţă, anume că Greta aşteaptă (în 4-5 luni) cu ajutorul lui Dzeu, un moştenitor şi vă scriam că după acest eveniment important, aş dori mult, foarte mult, să vă văd, dacă nu în ţară, cel puţin la Viena. De acea reproşurile ce Lucica mi le-a făcut mi-au făcut multă durere, căci nu trece o zi fără să mă gîndesc la Dvoastră (papa să nu se supere) dar mai principal la maman şi la Lucica.

Dragă maman, sînt sigur că mata ai simţit asta şi că eşti sigură de dragostea ce ţi-o port. Îmi este foarte dor de mata, şi aş vrea să te văd. Cum îţi merge acum cu sănătatea, te rog să-mi scrii amănunţit. Eu sînt foarte bine, cum vedeţi sîntem încă la ţară, la mare, unde vremea e încă frumoasă, soare, cînd la Paris plouă şi e frig. Am închiriat aici o vilă şi mai rămînem pînă la începutul lui decembrie. Greta de asemenea e foarte bine, şi dacă starea ei continuă ca pînă acum, pot fi mulţumit. Noi ne înţelegem foarte bine, şi pot spune că sînt fericit de cînd m-am însurat. Casa încă nu e gata. Entreprenorul a fost failit, şi am trebuit luna trecută să plec la Paris, unde am aranjat afacerile, aşa că sper că în curînd va fi gata.

Mi-am cumpărat un mic auto (Citroën 18HP) și pînă acum merge bine. Fac multe excursiuni și mă voi întoarce la Paris cu dînsa… Aici viaţa începe să devie cam grea: francul se urcă şi preţurile de asemenea, într-o lună şi jumătate viaţa a devenit cam cu 60% mai scumpă – totuşi n-am de ce mă plînge. Casa (cînd va fi gata) va fi foarte frumoasă şi confortabilă. N-am fi putut închiria aşa ceva la Paris. Vă trimit cîteva fotografii. Mare plăcere aşi avea să primesc şi de la Dv. fotografii. Vă rog să-mi scriţi aici pînă la sfîrşitul lui noiembrie, amănunţit şi vă sărut dulce al Dv. T.