Legendar

● Denis Johnson, Fiul lui Iisus, traducere de Anca Dumitrescu şi Elena Marcu, Black Button Books, 2019. 

Acest legendar volum de povestiri din 1992 al prozatorului american Denis Johnson (1949-2017) este şi va rămîne, cu cele nici o sută de pagini ale sale, cea mai importantă traducere a unei cărţi de proză scurtă din acest an.

Mort prematur în urma unui cancer la ficat, a fost un autor foarte iubit şi respectat, mai ales de către scriitori (de la Tobias Wolff la Jonathan Franzen, cel care afirma că pentru el Dumnezeu are vocea lui Denis Johnson), lăsînd în urmă o operă solidă care numără aproape douăzeci de romane, volume de proză scurtă, poezie, piese de teatru şi reportaje (cîteva finaliste la Pulitzer Prize). Editura Polirom i-a tradus în 2010 masivul roman Arborele de fum (National Book Award), dar, aşa cum se întîmplă la noi cu marii autori, fără ecoul meritat.

Crescut în Japonia şi Filipine, cu un tată care a lucrat pentru Departamentul de Stat american, bine şcolit şi elev al lui Raymond Carver (care i-a predat lecţia minimalismului lui Hemingway), Denis Johnson s-a remarcat chiar cu acest volum de unsprezece povestiri scurte şi foarte scurte, nişte vignete publicate iniţial în The New Yorker, adunate în volum sub un titlu extras din piesa „Heroin“ a trupei Velvet Underground. În tinereţe, Johnson a fost el însuşi un dedicat consumator de alcool şi droguri, dar autorul moral al volumului a fost agentul lui, căruia îi este şi dedicată cartea, cel care a intuit valoarea acestor istorii şi originalitatea vocii protagonistului. Cu un imaginar de Burroughs transpus în stil de Hemingway, volumul a fost un succes răsunător, fiind şi ecranizat în 1999 în regia lui Alison Maclean (alt caz faimos de povestiri adaptate pentru film de lungmetraj fiind Shortcuts al lui Robert Altman după chiar proza scurtă a lui Carver), Johnson însuşi avînd un cameo în rolul celui mai spectaculos personaj al său din carte: un tip venit singur la Urgenţe cu un cuţit de vînătoare înfipt în ochi (găsiţi pe YouTube secvenţa respectivă cu titlul „Emergency – Jesus Son“, mărturie a umorului său macabru).

Ordonate în afara cronologiei, toate povestirile sînt naraţiunile la persoana întîi ale aceluiaşi personaj, poreclit într-un singur loc Terminatu’ (Fuckhead, în original), un bărbat relativ tînăr, singur, alcoolic, mai mereu sub influenţa drogurilor. Stilul eliptic şi pe alocuri discursiv reflectă tribulaţiile protagonistului fără nume, starea mentală precară sau distorsionată a celui care uneori pare că povesteşte din mijlocul propriei nebunii, alteori pare că rememorează un trecut depăşit în urma mai multor programe de dezintoxicare. De altfel, secvenţele narative seamănă cu acele confesiuni ale Alcoolicilor Anonimi, iar în ultima povestire din carte, „Azilul Beverly“, îl găsim avînd un job banal, dar în mijlocul unei lumi pe care odată a cunoscut-o foarte bine (vezi şi fragmentul de mai jos).

Povestirile sînt, în general, trip-urile narative ale lui Fuckhead şi ale anturajului său, bărbaţi părăsiţi de femei în urma unor relaţii tumultuoase sau avînd relaţii tandre cu femei oloage, bărbaţi camarazi sau străini, racolaţi temporar pentru băut, droguri, violuri şi chiar crime. Mediul vagabondajului lor este foarte marginal (un bar numit Viţa, cartierul general al rataţilor, depozite, barăci sau hoteluri de lîngă autostradă, atunci cînd nu e vorba de un spital de unde-şi fac rost de medicamente antipsihotice), bărbaţii, doar cîţiva numiţi, trăind într-o stare de violenţă iminentă care irumpe uneori în înjunghieri sau accidente de maşină. Precum în proza de deschidere, „Accident de autostop“ (publicată în avanpremieră în nr. 9 al revistei Iocan), o foarte scurtă proză selectată în faimoasa antologie Object Lessons. The Paris Review presents the art of the short story (2012), comentată cu entuziasm şi invidie de Jef-frey Eugenides pentru felul în care „povestea nu-ţi vorbeşte atît despre o experienţă, cît îţi induce acea experienţă de parc-ar fi fost a ta“.

Este remarcabil stilul eliptic cu care Denis Johnson surprinde simţul tragic al vieţii cu fine accente poetice sau comice, sugerînd, ca şi ceilalţi mari autori ai realismului murdar şi agresiv de suburbie (Raymond Carver sau Richard Ford), o anume candoare în mijlocul celor mai violente pulsaţii ale condiţiei umane. Rareori vei găsi la un prozator o economie de mijloace mai drastică precum aici, unde, în cîteva cazuri, sensul confesiunii lui Fuckhead stă nu doar într-o replică, ci într-un singur cuvînt, uneori chiar ultimul de pe pagină. Cum zice tot Eugenides: „O proză scurtă trebuie să fie, prin definiţie, scurtă. Asta e şi problema cu prozele scurte. Că sînt dificil de scris. Cum păstrezi o naraţiune cît mai scurtă, dar să funcţioneze şi ca o poveste? Spre deosebire de scrierea romanelor, scrierea prozei scurte este în principal o chestiune de a şti ce anume să laşi pe dinafară. Ce spui trebuie să sugereze tot ceea ce nu spui. Dacă vreți să aflaţi cum se face acest lucru, vă sfătuiesc să studiaţi prozele lui Denis Johnson“.

***

Denis JOHNSON
Fiul lui Iisus (fragment)

Pe-atunci mă întîlneam cu o femeie care întîmplător era oloagă. În copilărie avusese encefalită, boala somnului. O împărțise pe din două, ca un atac cerebral. Brațul stîng era aproape inutil. Putea să meargă, dar își tîra piciorul stîng, trăgîndu-l după ea la fiecare pas. Cînd era entuziasmată, ceea ce se întîmpla cu precădere cînd făcea dragoste, brațul paralizat începea să tresalte, să se ridice, să plutească în aer într-un salut miraculos. Atunci începea să înjure ca un marinar, cu partea gurii care nu era îngreunată de paralizie.

Rămîneam în garsoniera ei o dată sau de două ori pe săptămînă, pînă dimineață. Aproape întotdeauna mă trezeam înaintea ei. De obicei, lucram la newsletter-ul de la Azilul Beverly, în timp ce afară, în seninul deșertului, oamenii se bălăceau în mica piscină a complexului rezidențial. Stăteam la masa ei cu un creion și o hîrtie și scriam: „Anunț special! Sîmbătă, 25 aprilie, la ora 18:30, un grup de la Biserica Baptistă din Tollson va pune în scenă un fragment din Biblie pentru rezidenții Azilului Beverly. Ar trebui să fie înălțător! Nu ratați!“

Stătea în pat o vreme, încercînd să rămînă adormită, agățîndu-se de cealaltă lume. Dar în scurt timp se trezea, șontîcăind către baie, cu cearceaful pe jumătate înfășurat în jurul ei, tîrîndu și piciorul care orbita incontrolabil. În primele cîteva minute după ce se trezea, paralizia ei era un pic mai rea. Era bolnăvicios și foarte erotic. Imediat după ce se trezea, ne beam cafeaua, cafea instant cu lapte degresat, și îmi povestea despre toți iubiții pe care-i avusese. Avusese mai mulți iubiți decît orice persoană pe care o cunoscusem. Celor mai mulți dintre ei li se hărăzise o viață scurtă.

Îmi plăcea cînd stăteam în bucătăria ei dimineața. Și ei îi plăcea. De obicei eram goi. Ochii ei emanau un fel de lumină în timp ce vorbea și apoi făceam dragoste. Canapeaua era la doi pași de bucătărie. Îi parcurgeam și ne întindeam. În jurul nostru pluteau fantome și lumină. Amintiri, iubiți, toată lumea ne privea.

Avusese un iubit care murise călcat de tren: se oprise pe șine și se gîndise că are timp să pornească motorul înainte să-l prindă locomotiva, dar se înșelase. Altul, un botanist sau așa ceva, căzuse prin vegetația perenă a munților din nordul Arizonei și-și zdrobise capul. Doi muriseră în armată, unul în Vietnam și celălalt, un băiat mai tînăr, într-un accident inexplicabil cu doar o mașină implicată, imediat după instrucția inițială. Doi bărbați negri: unul murise de prea multe droguri, iar celuilalt îi făcuseră o butonieră, adică fusese înjunghiat cu o armă din atelierul de tîmplărie. Cei mai mulți dintre ei o părăsiseră cu mult înainte să moară, dorindu-și să meargă pe drumurile lor. Oameni ca noi, dar mai ghinioniști. Simțeam pentru ei o milă dulce în timp ce stăteam întinși în acea cămăruță însorită, trist că ei n-aveau să mai trăiască niciodată, beat de o tristețe de care nu mă mai săturam.