Îngerul către marinar

● Vom bea pînă la neputinţa sufletelor – Scrisori ale lui Emil Brumaru către Petre Stoica, ediţie îngrijită de Fabian Anton, prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Vremea, 2019.

Această plachetă epistolară, conţinînd douăzeci şi şase de scrisori şi telegrame către Petre Stoica, este prima apariţie postumă a lui Emil Brumaru (25 decembrie 1938 – 5 ianuarie 2019). Acest mănunchi de corespondenţă inedită, parte la un moment dat din arhiva de la Jimbolia a lui Petre Stoica (1931-2009), a ajuns la un anticar clujean, fiind achiziţionată, în urmă cu un deceniu, de scriitorul şi scenograful Fabian Anton, care şi îngrijeşte acum publicarea ei însoţită de facsimile, desene brumariene şi fotografii de Gabriela Bujor.

Lăsînd la o parte surpriza consolatoare de a citi aceste pagini înainte să se fi împlinit un an de la dispariţia poetului, locul scrisorilor ar fi fost în Opere III. Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012), ediţie ce adună 600 de pagini de epistole pe care tînărul Emil Brumaru le-a trimis, de la Dolhasca, apoi de la Iaşi, între anii 1968-1981, celor cîţiva scriitori care-i cîştigaseră simpatia: Lucian Raicu, Leonid Dimov, Radu Petrescu, Şerban Foarţă, Ilie Constantin, Alex. Ştefănescu şi Florin Mugur. Pe mai mult de jumătate dintre aceştia, Emil Brumaru nici nu-i cunoscuse personal.

Corespondenţa cu Petre Stoica a început, cel mai probabil, cu doi ani înainte de data primei scrisori, abrupte şi deja familiare, de aici (29.XI.1970), între timp cei doi se şi cunoscuseră, dar o parte din corespondenţă, inclusiv răspunsurile lui Petre Stoica, s-a rătăcit (nu e clar că s-ar fi pierdut definitiv). În interviul pe care Fabian Anton i l-a luat la un moment dat şi care deschide cartea, poetul mărturiseşte că i-a scris lui Petre Stoica după ce-i citise cartea Arheologie blîndă (1968), „pe care am devorat-o imediat şi am fost atît de răvăşit de frumuseţea ei, încît ţin minte că i-am scris, sau am vrut să-i scriu“.

Este binecunoscut cultul pentru prietenie şi rezervele infinite de afecţiune pe care le avea Emil Brumaru, cel care le scria privilegiaţilor săi prieteni scriitori uneori şi zilnic şi, de cele mai multe ori, fără a primi răspuns. De altfel, corespondenţa sa alcătuieşte un fel de jurnal afectiv şi de lecturi şi face parte din planeta sa poetică. Cînd îi scria de la Dolhasca, Emil Brumaru avea 32 de ani şi abia debutase în volum, iar Petre Stoica avea 39 de ani şi publicase deja şapte cărţi, „cîteva volume superbe, le ştiam pe dinafară, dormeam cu ele sub pernă“, i se confesează lui Fabian Anton. Şi continuă: „Petre Stoica era o mare figură. Avea o mutră, aşa, de marinar îmbibat de rom şi melancolie. Aducea cu Hemingway. Îi lipsea doar ratarea aia care te face genial. Dar era ceva cu tipul ăsta...“.

Scrisorile şi telegramele sînt scurte ca nişte poeme, uneori conţin doar un salut şi nu aduc noutăţi celor care au citit volumul de corespondenţă Opere III. Cerşetorul de cafea. Dragostea pentru poezie şi afecţiunea pentru om („eşti unul dintre cei care mi-au căzut cu fleoşc la inimă“ sau „începi să fii din ce în ce mai mult poetul care ar fi trebuit să fiu eu şi asta, îţi dai seama, mă doare dulce şi-mi încîntă neputinţa; nu te supăra că te invidiez“, „poezia ta mi-e atît de necesară, încît mi se pare ciudat că te las s-o scrii tu“), declaraţii de afecţiune însoţite frecvent de invitaţii la Dolhasca pentru beţii melancolice („eşti invitatul meu permanent; vom bea pînă la neputinţa sufletelor, da?“), micile confesiuni legate de universul domestic şi extazul în faţa manifestărilor naturii („de două zile e atît de frumos, încît îmi vine să mă prefac în brusture şi să stau la marginea unui şanţ, prăfuit şi bătut de lumină pînă la extaz“), micile fantezii erotice, interesul pentru ceasuri vechi şi gramofoane, referinţele la lecturi şi cererile de cărţi („Nu ai un Cocteau? Îţi jur că‑ţi înapoiez cărţile, nu ţi le murdăresc etc.“, „Dau absolut tot pentru primele trei volume Emines­cu ediţia Perpessicius“), toate acestea se regăsesc aici în aceeaşi stilistică inconfundabilă şi cu aceeaşi intensitate. Sau în vorbele lui Dan C. Mihăilescu din prefaţă: „Combustia care asigură energia acestei poetici epistolare deliberat minimaliste provine din alternanţa conflictuală a două impulsuri teoretic antinomice, dar în fapt complementare: autovictimizarea minimalizantă şi autocompătimirea cu trufie îndurerată. Epistolierul îşi recuperează febril voluptatea, punînd hlamida imperială pe umerii lui ­Tartuffe.“

În interviul publicat în primăvara acestui an în Dacia literară nr. 1 (152), interviu acordat lui Călin Ciobotari în iarna lui 2008, Emil Brumaru povesteşte cum, la jumătatea anilor ’70, Securitatea a confiscat şapte sute de scrisori pe care poetul le scrisese în adolescenţă Tamarei Pintilie, cea care avea să devină muza poeziei sale. Pe unde-or fi scrisorile alea? Oare vor apărea vreodată?

***

Emil BRUMARU

Dragă Petre Stoica,

Caligrafia ta mă ucide! Cum poţi face litere atît de frumoase? Parcă ai scrie naşterile într-un registru cu foi veline, cretate. Dar asta e altceva.

Scrisoarea ta m-a bucurat. Sosită chiar în ziua-n care aveam o inspecţie mi-a scos sufletul la suprafaţă. Nu are rost să-ţi apleci ochii în pămînt şi să şopteşti: „sînt un poet neînsemnat“. Nu-ţi merge cu mine! Iată, chiar ieri, în România literară nr. 7 nişte poeme pentru care sînt gelos. Punîndu-le la socoteală pe cele apărute anul trecut (tot în R.L., pg. 3, prin octombrie parcă), vin de te întreb: „De ce vrei să mă nenoroceşti? Eu despre ce să mai scriu?“

Sînt dezolat. Toţi bostanii au putrezit. Bănuiesc că şi cel de la Nichita. Eu am vrut să-i demonstrez că pe lîngă cuvîntul „dovleac“ există şi dovleacul. Şi‑apoi îmi place culoarea portocalie la nebunie!

Petre Stoica, fă tu ce n-a făcut nimeni.

Uite despre ce-i vorba. De cîţiva ani cerşesc de la toţi cei pe care-i ştiu un Francis Jammes. Ei bine, nimeni, absolut nimeni nu mi l-a împrumutat. Mă gîndesc că ai putea, hoinărind prin anticariate, să găseşti ceva. M-aş prinde să cumpăr, indiferent de preţ, şi-o ediţie de lux, completă etc... Nu ştiu de ce am impresia că mi-ar ajuta. Dar dacă nici tu, Petre Stoica, nu mi-l poţi găsi, mă omor!

În rest, trîndăveală, tristeţe, lectură cu noduri, amintiri (mai ales după-amiază) care-mi sfîşie brusc liniştea, scrisori („Vecinul cu cap de vulpe cîntă la flaut“).

Cu prietenie, Emil

(13.II.1971)