● Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, Editura Polirom, 2018. 

Prin recentul roman Fontana di Trevi, Gabriela Adameșteanu a încheiat trilogia care, alături de capodopera Dimineață pierdută, îi va defini cariera literară. Ar fi simplist să spun că, puse laolaltă, cele trei romane formează povestea unei femei din anii ’60 pînă astăzi, pentru că nu povestea e esențială, ci modul în care e spusă. Faptul a fost observat încă de la apariția primului roman din trilogie, Drumul egal al fiecărei zile (1975), în care o istorie despre „obsedantul deceniu“ era intersectată de tribulațiile adolescentei Letiția Branea care se lupta să evadeze din lumea, bîntuită de tot felul de păcate, a generației părinților. Provizorat (2010), al doilea roman, descria tinerețea Letiției Arcan și adulterul ei „de serviciu“ care o expunea bîrfelor colegiale și o făcea să se refugieze în istoria șoptită a supraviețuitorilor prigoanei dejiste. În cele din urmă, Fontana di Trevi o aduce pe Letiția în prezent, observînd-o într-un proces nesfîrșit de recapitulare a trecutului propriu și al celor din jurul ei.

Dacă Provizorat putea să dea un sentiment de insatisfacție la lectură, pentru că era compus dintr-un vast colportaj de secrete ținute sub obroc de cenzura atotstăpînitoare, Fontana di Trevi vine cu o altă perspectivă. Plecată din țară cu ani buni înainte de 1989, reunită într-o bătrînețe mai mult complice decît împăcată cu soțul ei, Petru Arcan, Letiția se întoarce periodic la București, în casa prietenei sale Sultana Morar, pe urmele unei moșteniri iluzorii și ale unor proiecte de a se realiza ca scriitoare. Dispariția constrîngerilor din timpul dictaturii ar trebui să ajute la o eliberare, o împăcare cu trecutul și cu sine însăși. Revelația postcomunismului este, însă, că oamenii au trăit fiecare în lumea sa, cu adevărul său, și că noua lume aduce în conflict această puzderie de mici adevăruri locale și temporare. Trecutul comun nu e, de fapt, spus de nimeni în același mod. Foști colegi de suferință își reproșează unul că a cauzat prigoana celuilalt. Sacrificiile făcute pentru un prieten devin motivul unui nesfîrșit ascendent asupra acestuia. Opțiunile de viață ale fiecăruia sînt dezbătute cu o cruzime direct interesată de către ceilalți, pentru că binele unuia a fost cîndva răul celuilalt. Dialogurile Letiției cu Sultana sînt pline de microagresiuni, înțepături nonșalante, cu atît mai eficiente cu cît, cum spune Letiția, numai un prieten îți cunoaște vulnerabilitățile.

Toate romanele din această trilogie s au ocupat de demontarea iluziilor. În Drumul egal al fiecărei zile era vorba de clișeul literar al inocenței tinerilor. În Provizorat, adulterul demonta sentimentalismul, iar șoaptele clandestine demontau istoria. Revanșa acestui ultim volum constă în luciditatea sa politică. E un roman în care utopia supremă, aceea a accesului la adevăr prin eliberarea de sub dictatură, se prăbușește și ea. Iar adevărul nu ne face liberi, cît timp e un adevăr de uz personal, confecționat sub imperiul constrîngerilor care îți îngrădesc alegerile și te obligă să le definești drept necesare.

Lumea pe care o descoperă Letiția Arcan după 1989 este una îngustă, claustrofobică, în care speranțele legate de o persoană sau de un partid politic sînt menite să se ruineze curînd. Cei care intră în grupurile civice de opoziție cad victimă nu numai uneltitorilor, ci și propriilor defecte pe care nu le pot controla. Totodată, emigranții își rumegă resentimentele, consolîndu-se cu sapiența lor în ceea ce privește „lumea reală“, de dincolo de granițele țării. Gabriela Adameșteanu dirijează mesajul cărții așezîndu-și eroina între două adrese, de fapt, identice: în București, ea locuiește la prietena sa, pe Aleea Teilor, în timp ce în Franța stă cu soțul ei, pe Allée des Tilleuls. Poate că asta înseamnă, așa cum crede acrul Petru Arcan, că nu e nici o diferență între Est și Vest, „toți lucrează cu dosare“. Sau poate că numele este destin și Letiția e supusă unei circularități de tragedie antică. În opinia mea, nici una dintre variante nu e valabilă. Nu cred că Gabriela Adameșteanu urmărește să ofere probe de înțelepciune „postistorică“ într-un roman atît de îmbibat de istorie; totodată, scriind despre vieți și adevăruri provizorii, nu descrie caractere monocromatice, cu destinul trasat, același, de la naștere. Mai degrabă, ideea ar fi că viața e aceeași peste tot, la fel de chinuitoare și lipsită de soluții.

Vocea Letiției este aici esențială. O voce foarte apropiată, autentică, dar lipsită de căldură, îngrădită în opțiunile ei fie de dictatură, fie de propriile spaime. Între avortul pe care e obligată să-l facă în comunism pentru a scăpa de urmările unei afaceri sentimentale eșuate și antipatia pe care și-o construiește pentru fiica prietenilor ei, ca să nu se simtă obligată să îi plătească tratamentele medicale urgente, Letiția e un personaj puternic, convingător. Ea pune istoria și adevărul personal în balanță, obligîndu-le să se echilibreze unul pe altul cu orice preț, prin operații severe de ajustare. O femeie lipsită de iluzii despre sine însăși și despre felul cum ceilalți o privesc, dar nu o simplă „învingătoare“ detestabilă pentru egoismul ei. E simbolul opac capabil să concentreze ambiguitatea unor vremuri încețoșate, fără să o trădeze, fără să o înlocuiască cu o limpezime de împrumut. 

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.