Nu ştiu alţii cum îşi amintesc romanele citite, eu însă nu îmi amintesc mai deloc „povestea“, intriga, „clou“-ul narativ, nici măcar în cazul cărţilor care pe asta mizează. E o neputinţă, recunosc – îmi amintesc clar o replică (uneori, de cîteva rînduri), o imagine, un cuvînt, un ritm al frazei, o aberaţie care îmi vorbeşte direct; la fel mi se întîmplă şi cu anumite filme, ştiu c-am avut dificultăţi majore să povestesc Forrest Gump din perspectiva penei luate de vînt din prima secvenţă, iar apoi mi-am auzit vorbe că n-aş fi priceput substratul ironico-politic. Îmi amintesc, de fapt, toate cărţile pe care le-am citit vreodată ca pe o întinsă hartă a unui teritoriu care se luminează imprevizibil, cînd vrea el, şi care uneori (mai ales cînd e privit direct) se întunecă de-a dreptul. Asta e, poate, explicaţia pentru „bibliotecile“ pe care le-am uitat (dar le am, desenate, prin agende) sau pentru amestecul echitabil de genuri şi specii literare din capul meu, în care cărţile copilăriei şi ale adolescenţei „luminează“ la fel de intens ca teoreticalele savante: 1001 de nopţi şi Harold Bloom, Ghilgameş şi Carlos Bousoño, Salinger şi Jung.

Ca într-un joc electric pe care-l jucam în copilărie (cînd puneai un electrod în dreptul unei întrebări şi un altul în dreptul răspunsului ales, iar dacă era corect, se aprindea un beculeţ), asocierile primare între cărţi care n-au nimic în comun (doar că mie îmi răspund la aceeaşi întrebare) îmi luminează o zonă din harta vie a cărţilor citite, o zonă corticală suficient de conştientă încît să fi intrat măcar o dată în cîmpul memoriei şi să poată fi apoi actualizată prin stimuli asemănători. Aş zice că harta aceasta care se desfăşoară cînd „aprind lumina“ e aceea a intereselor mele vitale. Nu le pot actualiza mulţumitor în momentul în care sînt „călduţă“ – de pildă, cînd vreau să ţin un speech de circumstanţă –, însă le pot aduce la suprafaţă pe toate atunci cînd sînt „pe jar“ sau într-o situaţie-limită. Cu toţii păţim la fel, e şi acesta un mecanism ce trebuie, uneori, uns ca să funcţioneze în parametrii normali.

În ultima vreme, acest mecanism a devenit criteriul meu „critic“ de apreciere a cărţilor. Dacă o carte (admirabil scrisă, de altfel, şi interesantă pentru multă lume) nu mă priveşte deloc, nu aprinde nici un beculeţ pe harta intereselor mele vitale, mă lasă rece între împărţeli, negocieri şi ierarhii cu care ne-am învăţat, atunci nu îmi vine nici să vorbesc, nici să scriu despre ea. O uit a doua zi, iar dacă totuşi mă conving să scriu despre ea, se văd imediat (eu, cel puţin, văd) efortul, clasificarea, mortificarea. Or, scrisul (şi cititul) trebuie să fie vii – nu-i aşa? – cît mai multă vreme.

Se întîmplă însă cel mai adesea ca scrisul despre scris (adică despre cărţi) să se adapteze mediului din care provine. Foloseşti, fie că vrei, fie că nu, materialul clientului, lucrurile care ajung la tine din ceea ce citeşti, ce pricepi din ce vezi, ce poţi explica/încadra/relua din ce-ai priceput. Eşti obligat să funcţionezi cît mai impersonal, dar impersonalul în scris vine odată cu vîrsta şi ţine de o calitate pe care, dacă n-o ai, trebuie musai s-o dobîndeşti; nu ştiu cum s-ar numi ea, dar principala ei caracteristică este aceea de a nu te socoti buricul pămîntului, nici măcar cînd ţi se spune că eşti.

Între atîtea limitări, dai uneori de o carte care-ţi aprinde, cum s-ar zice, toate „beculeţele“ jocului tău interior. Cel mai bine e ca tu însuţi să fi scris acea carte – trebuie să fie o feerie! –, dar e grozav şi să vezi cum o carte străină îţi desfăşoară înaintea ochilor toate interesele tale vitale, ca o oglindă fosforescentă a propriului corp, cu opacităţi şi străluciri, cu suavităţi şi excrescenţe, cam aşa cum constelaţia Orion le apare unora desenată în cele mai vizitate locuri de pe pămînt. La urma urmelor, însă, esenţial rămîne răspunsul pe care o carte îl poate da unei întrebări vitale, chiar şi neformulate. Ce îmi spune mie – cititor avizat de la începutul secolului XXI, dar care nu va trece dincolo de jumătatea lui – cartea aceasta desfăşurată ca un papirus în care intru încet, tatonînd, şi pe care-o închei brusc, oricît aş prelungi momentul? Ce îmi spun Corecţiile lui Frazen sau Mîine în bătălie să te gîndeşti la mine de Javier Marías? Ce îmi spun Franny şi Zooey de Salinger sau Medium de Gellu Naum? Ce îmi spune Orbitorul lui Cărtărescu sau Paradiso de Lezama Lima? Ce îmi spun, mai ales, Detectivii sălbatici sau 2666 de Roberto Bolaño, cele două cărţi care, într-un moment de răgaz, m-au făcut să revăd, altfel, tot ce am citit (sau am trăit) în ultimii ani? Da, ar trebui s-o spun răspicat, cărţile acestea ale lui Bolaño mi-au activat aproape spaţial – de la Bucureşti la Barcelona (barul Centrico din Calle Tallers) şi retur, din Ciudad de México pînă la Caborca, în deşertul Sonora, şi apoi de la Tel Aviv pînă în întunecatul Ciudad Juárez, unde mai mult se moare decît se trăieşte, în ultima vreme – toate punctele nevralgice ale lecturilor şi ale întîmplărilor neîntîmplătoare din ultimii ani. O să vă povestesc de ce. Pînă atunci, cît Detectivii sălbatici se mai află încă în librării, merită, cred, să faceţi încercarea, pe cont propriu...