● Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, 2012. 

Cariera internaţională a lui Mircea Cărtărescu se află, de mai bine de un deceniu, pe o vizibilă şi inevitabilă pantă ascendentă. Iar asta fără a fi fost sprijinită instituţional cine ştie cît, cum şi-ar închipui unii sau cum ar încerca alţii să-i găsească „explicaţii“, căci traducerile sale, începute cu mult înainte de ICR, pe vremea cînd literatura română nici nu îndrăznea, nici nu era ajutată să scoată capul în lume, au fost şi sînt în continuare exclusiv iniţiativele editorilor străini. În tot acest timp, în care Mircea Cărtărescu şi-a văzut aproape maniacal de scrisul său, terminîndu-şi doctoratul cu Postmodernismul românesc, trilogia Orbitor şi alte proiecte literare mai mici, traducerile sale au continuat să apară în tot mai multe limbi şi, mai ales, într-un ritm constant, neobişnuit pentru un scriitor român.

Celor care ştiu că acum se traduc anual, în diverse limbi, peste o duzină de cărţi, poate le e greu să-şi imagineze perioada în care se traducea o carte la cîţiva ani. De fapt, Mircea Cărtărescu este primul scriitor român care a avut o carieră internaţională după ’89, nominalizarea Nostalgiei în 1992 la Premiul Médicis, Premiul pentru cea mai bună carte străină şi Premiul Uniunii Latine fiind primul semn de recunoaştere europeană a unei cărţi româneşti. Nu e de mirare, aşadar, că Mircea Cărtărescu se află, în acest moment, în punctul optim al vizibilităţii sale occidentale: cărţile sale au apărut pînă acum în 60 de ediţii străine, într-un total de 18 limbi (trilogia Orbitor este deja tradusă complet în patru limbi şi se află în curs de traducere completă în alte cîteva), textele sale se regăsesc în 25 de antologii literare internaţionale, iar de curînd a primit, la Berlin, alături de traducătorii Gerhardt Csejka şi Ferdinand Leopold, Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt 2012“ pentru Orbitor II. Corpul, al doilea premiu internaţional pentru trilogia sa, după cel din 2009 acordat de Uniunea Criticilor din Norvegia. Întorcîndu-ne acasă, pe lîngă inerentele reeditări (cea mai recentă fiind Levantul, într-o ediţie identică celei princeps), Mircea Cărtărescu a stabilit şi o premieră în acest an: o jumătate de milion de cărţi vîndute la Editura Humanitas. Asta fără a mai pune la socoteală titlurile sale apărute la editurile Brumar (Cincizeci de sonete) şi Casa Radio (Poeme în garanţie şi Levantul, cîntul al unsprezecelea – variantă), unele reeditate, altele de mult timp epuizate, şi fără a mai aminti de piratarea ediţiei De ce iubim femeile, probabil primul caz de piratare a unei cărţi româneşti, şi-ncă una de proză scurtă. Dar, cum zice Cărtărescu însuşi, „nu e vorba aici de glorie – ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?“.

Am început cu acest bilanţ în date şi cifre, eu însumi fiind curios să văd cam cum arată cariera acestui scriitor, în contrapartidă la primul său text din volumul Ochiul căprui al dragostei noastre intitulat „O treime de sabie, o treime de scut“, un text introspectiv nostalgic în care Mircea Cărtărescu însuşi priveşte înapoi: „Am cincizeci şi cinci de ani. Oricum aş lua-o, două treimi din viaţă au trecut... Apogeul vieţii mele a fost la patruzeci de ani. Atunci am fost sus de tot, atît de sus cît mi-a fost dat să ajung. Pînă atunci n-am cunoscut decît drumul ascendent. Nu puteam vedea nimic în jur, căci eram plin de sine. Fiecare etapă a drumului meu suitor era absolută, o rezolvam deplin, ca pe o problemă matematică. Nu-mi cunoşteam limitele, mai mult, nu credeam că am limite. Puteam face orice şi credeam sincer că aşa avea să fie întotdeauna... Deodată priveşti în urmă şi ţi se pare prea mult. Prea multe fapte acumulate, prea multă muncă, prea multă absurditate. Începi să te gîndeşti: ce-nseamnă toate astea? Unde duce totul?...“ Cei care au citit jurnalele scriitorului nu sînt străini de acest ton nostalgic în varianta cea mai soft, disperat/deznădăjduit în varianta lui întunecată. În această antologie de texte mai vechi şi mai noi predomină însă nostalgia. Ajută cumva şi natura celor 21 de texte, toate destul de personale, căci acest volum compozit adună laolaltă rememorări, confesiuni mascate, evocări, proze sau mici eseuri, texte conjuncturale, scrise de-a lungul ultimilor ani cu diverse ocazii, pentru antologii, ca articole de ziar ori prefeţe, avînd în comun însă tonul cald şi prietenos, dragostea pentru familie, literatură, scriitori sau cărţi. Probabil tocmai pentru a nu afecta coeziunea lor internă, textele nu sînt marcate cu data şi locul apariţiei, dar cei care i-au urmărit în ultimii ani scrisul lui Mircea Cărtărescu le pot identifica cu relativă uşurinţă: unele au apărut iniţial chiar în Dilema veche (precum cel deja citat, „O treime de sabie...“, „Eminescu“ sau „Jurnal cu Darwin“), altele au însoţit audiobook-uri (cum este „Imperiul de hîrtie“, un omagiu adus lui Mircea Horia Simionescu), au apărut în volume colective („Primul meu blug“) sau în rubrica sa din Evenimentul zilei.

Oricare ar fi fost destinaţia lor iniţială, textele din Ochiul căprui... sînt alese pe sprînceană. Cum spuneam însă, frumuseţea lor e una interioară, ţine de logica admiraţiei, a dragostei şi a credinţei, totul în cheia nostalgiei. De altfel, cele mai multe texte din acest volum, care se deschide cu revelaţia scriitorului că i-a mai rămas doar o treime din viaţă, sînt evocările prietenilor dispăruţi (colegi de generaţie, dar şi Alex. Leo Şerban sau Mircea Horia Simionescu, şi l-aş introduce aici chiar pe Eminescu, al cărui avatar literar în postmodernism este Mircea Cărtărescu) în texte-portret a căror exactitate şi frumuseţe este egalată doar de tristeţea lor: „Generaţia mea, născută în plin comunism şi ajunsă la apogeu în ultimii şi cei mai grei ani ai dictaturii ceauşiste, a plătit în ultimii ani din plin mizeria şi suferinţa din care s-a ivit. Pe rînd, mult înainte de vreme, Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Nino Stratan şi Gheorghe Crăciun (alături de destui alţii) s-au dus dintre noi. E o pierdere înspăimîntătoare, care-a lăsat rîndurile optzeciste decimate“. Învecinate cu tristeţea sînt însă şi rememorările din „Anii furaţi“ („anii ’90, cei mai mizerabili pe care i-am trăit vreodată...“) şi, pe alocuri, din „Epoca nessului“ (o descriere a drogului său favorit), sau chiar textele dedicate poeziei şi scrisului („Despre onoarea actului de a scrie“, „Pisica moartă a poeziei de azi“, „O, Levant, Levant ferice“ sau „O fîntînă în mare“), texte unde se văd clar şi priceperea, şi credinţa în literatură ale acestui scriitor, unul dintre puţinii dedicaţi cu totul, care trăiesc cu adevărat prin şi în literatură. Dar „irişii“ Ochiului căprui... sînt cele trei proze. Pe cea care dă şi titlul volumului, emoţionantă confesiune a pierderii fratelui geamăn, am citit-o ca pe un fel de basm în siajul unor proze precum „Gemenii“ sau Travesti (plus trilogia Orbitor, fireşte, unde Victor este geamănul visat şi mult aşteptat), pe care, fără nici o îndoială, le-a inspirat. Pe celelalte două, „Ada-Kaleh, Ada-Kaleh...“ şi „Pontus Axeinos“, splendide fantezii construite în jurul amintirii insulei turceşti de pe Dunăre şi a exilului poetului Ovidiu de la Marea Neagră, le-am remarcat şi recomandat în Dilema veche, la vremea respectivă, cînd au fost publicate în două numere consecutive din Lettre Internationale (vara-toamna lui 2009) ca parte din două antologii germane. Nu e nevoie s-o mai spun, toate aceste trei proze, despre pierderea prematură a fratelui geamăn, despre scufundarea insulei turceşti şi despre moartea în exil a poetului Ars amatoriei, ridică, literar vorbind, nostalgia la un nivel copleşitor.

„Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămîne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat“ scrie Mircea Cărtărescu în chiar finalul volumului. Dacă el spune asta...