Eu, ca și cadru didactic, îl consider pe Mihai Eminescu cel mai mare poet care l-a dat România.“ – Daniel Breaz, ministrul Culturii 

Au trecut, iată, peste două decenii de la primăvara lui 1998, cînd revista Dilema publica celebrul, infamul nr. 275, cu Dosarul îngrijit de Cezar Paul-Bădescu, în care denunţa mitizarea poetului din ultimul secol: geniu dispărut în floarea vîrstei, bolnav şi nefericit sufleteşte, dar de o moralitate şi un patriotism desăvîrşite, intransigent, fervent şi drept militant politic, de o inteligenţă sclipitoare care l-a situat în avangarda ştiinţelor politice, economice, sociale şi tehnice, romantic întîrziat, însă poet nepereche, poet naţional, poet social, luceafăr al poeziei româneşti, întemeietorul limbii noastre literare, chintesenţă a spiritualităţii româneşti, „om deplin al culturii române“ etc.

Sprijinind cauza mai tuturor intereselor politice, morale sau literare ale posterităţii, revendicat de către toate formele de naţionalism: ortodoxism, legionarism, protocronism şi de noua dreaptă, Eminescu era strivit de propriul mit. Dosarul dilematic a fost primit cu reacţii foarte dure de cei care considerau că este „o conspiraţie“, „un complot antinaţional“, „sacrilegiu“, „acţiune antinaţională şi antimitologică“ sau „expresia unui proces mai general, vizibil şi în domeniul istoriei, de demitizare a valorilor naţionale, pe motiv că acestea au fost exagerate şi, în consecinţă, trebuie revizuite pentru a putea să fim, astfel, acceptaţi în Europa“, după cum s-a exprimat Eugen Simion, pe atunci preşedintele Academiei Române.

S-au schimbat lucrurile între timp? Absolut deloc. Bietul Eminescu este în continuare stindardul tuturor formelor de naţionalism.

Acelaşi Eugen Simion, recent celebrat cu surle şi trîmbiţe de Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti pentru o medalie falsă acordată de o Societate de Filologie inexistentă (conform anchetei „Nobelul fals care a păcălit Academia Română“, publicată de Scena9.ro), s-a remarcat în 2009 ca iniţiator al unui foarte costisitor proiect de aşa-zisă facsimilare digitală integrală a Caietelor Eminescu, proiect care a eşuat însă într-un fel de scanare amatoristică a manuscriselor, oricum de negăsit nici pînă în ziua de astăzi în formulă completă în bibliotecile importante din țară (conform anchetei „Academia Română, depozitul caietelor Eminescu“, publicată acum trei ani de Sidonia Bogdan chiar în revista noastră).

În timp ce volumele cu pricina zac prin depozitul bibliotecii sale, Academia, condusă acum de Ioan-Aurel-Pop, istoric naţionalist şi militant ortodoxist tehnofob, a lansat Aplicaţia „Mihai Eminescu, întreaga operă“, asta însemnînd că opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store şi Google Play. Aplicaţia a fost realizată pe parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie şi Geocultură şi tineri informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit. Aceasta din urmă nu este altceva decît o organizaţie ultranaționalistă dacopat-legionaroidă, care s-a remarcat recent prin cererea de sancţiuni aplicate organizatorilor ceremoniei oficiale de preluare de către România a președinției Consiliului Uniunii Europene pentru faptul „ilegal şi antinaţional“ că imnul n-ar fi fost interpretat integral de Corul „Madrigal“.

Ca o încununare a confiscării lui Eminescu de către marii corupţi, impostori şi agramaţi din fruntea instituţiilor neamului, pe 15 ianuarie, la Ateneu, s-a sărbătorit „Ziua Culturii Naţionale – Ziua lui Mihai Eminescu“. Programul evenimentului a constat în: cuvîntul de deschidere al lui Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române (care recomandă „vindecarea de bolile trupești în biserici“), cuvîntul de salut al preşedintelui Klaus Iohannis, mesajul PF Daniel, Patriarhul BOR, fost informator al Securităţii, discursul „Cultura: a cîta putere în stat?“ al eternului Eugen Simion, omagiul Ecaterinei Andronescu, revenită după trei eşecuri majore în fotoliul de ministru al Educaţiei, discursul „Cultura Naţională – Permanenţe, perspective în context european“ al agramatului şi susţinătorului Coaliţiei pentru Familie Daniel Breaz, cel care a preluat recent „ştacheta“ de ministru al Culturii şi Identităţii Naţionale, discursul „Statalitatea românească şi vechile sale lăcaşuri“ al lui Răzvan Theodorescu, academicianul ospitalier al minerilor înarmaţi cu bîte pentru care Eminescu este însă „stîlpul fiinţei naţionale“, discursul „Eminescu şi Basarabia“ al acad. Mihai Cimpoi, delirant/mediocru exeget al operei poetului, plus un „moment eminescian“ asigurat de Dorel Vişan, actorul care tot deplînge faptul că „poporul l-a părăsit pe Dumnezeu“.

O anchetă demnă de citit, realizată de Ioana Epure şi intitulată „Pe tine te-au chinuit cu Eminescu în şcoală?“, a publicat pressone.ro. „Pentru mulți elevi, poezia lui Mihai Eminescu se ofilește la umbra soclului de neciobit al poetului național și este îngropată în tehnici de predare scorțoase. Am vrut să aflăm cum a fost întîlnirea cu Eminescu în şcoală a cîtorva scriitori români“, spune chapeau-ul anchetei. Au răspuns Radu Paraschivescu, Simona Popescu, Florin Bican, Radu Vancu, Elena Vlădăreanu, Dan Lungu, plus dilematicii Mircea Vasilescu, Ana Maria Sandu şi subsemnatul.

Spicuiesc din două răspunsuri: „Eminescu ar trebui predat/explicat elevilor ca un personaj viu și profund, de la care putem învăța ce înseamnă dragostea, natura, istoria, conștiința, Cosmosul și altele. Și elevii ar trebui stimulați să intre într-un dialog imaginar cu Eminescu. Și ar trebui să li se explice că geniul nu e ceva abstract și intangibil: geniul e cel mai de încredere prieten al nostru, al oamenilor obișnuiți. Dar mă tem că, în marea majoritate a liceelor, nu se întîmplă așa: se livrează în continuare comentarii gata făcute, că «vine bacalaureatul». Și uite așa se plictisesc copiii de Eminescu și ratează, pentru tot restul vieții, întîlnirea cu geniul.“ (Mircea Vasilescu) Şi „Cred că școala ar trebui să asigure accesul nemijlocit al elevilor la opera lui Eminescu, oferindu-le spațiu – și timp – să reflecteze asupra ei. Adică să nu fie despre, să fie cu. Nu știu cum se poate realiza concret acest lucru, dar trag nădejde că vajnica echipă de la Ministerul Educației va găsi o formulă (magică). Altminteri, studiul lui Eminescu în școală va ajunge să producă monștri, precum cel pe care mi l-a arătat o profesoară într-o teză de clasa a șasea, al cărei subiect era «Chipul lui Mircea cel Bătrîn în „Scrisoarea III“»: «Mircea cel Bătrîn era un domn trupeș. El sa luptat cu un neasemuit dispreț pentru țară pentru vot după cum reiese din versurile „tu ești Mircea Dan părate“».“ (Florin Bican)