● Florin Müller, Socialism și fascism în România. Către o istorie intelectuală, Editura Universității din București, București, 2020, 206 pagini.

Abia acum îmi e mai clar ce a dorit să îmi spună în urmă cu vreo doi ani profesorul Florin Müller de la Facultatea de Istorie din București. Discuția era pe marginea lucrării mele despre alegerile din 1946, iar profesorul Müller tot mustăcea față de abordarea autorului. Motivul era că detectase urmele unui soi de „paseism istoriografic” de care textul amintit s-ar fi făcut vinovat; eu susțin și acum că vina este minoră, dar nu e locul aici pentru lămurirea acestui aspect.

Ideea e că domnul Müller a explicitat această noțiune în cartea sa recentă, Socialism și fascism în România. Este cazul, spune el, să depășim faza descriptivă a istoriografiei românești privind comunismul, să trecem de la „revolta revizionistă cu alură polemică” la o abordare a „istoriei intelectuale a comunismului”. Să trecem adică de la denunțarea facilă și disprețul aprioric față de perioada comunistă la studierea aplicată a conceptelor și concepțiilor epocii, care nu pot fi înțelese prin simpla huiduială, ci prin efortul de a le pătrunde mecanismul interior. Emblematic, sugerează domnul Müller, este în acest sens contrastul dintre fetișizarea informațiilor din dosarele Securității și ignoranța generalizată privind textele de bază ale doctrinei comuniste, pe care marii ei critici contemporani nici nu le-au citit. „În concepția mea”, afirmă autorul, „istoria comunismului este, în primul rînd, o istorie a ideologiei, definită ca tip de gnoză totalitară, antinomică, polemică, spațiu spiritual de afirmare a intelighenției revoluționare”. Iar cartea de care vorbim, în ansamblul ei, este o confirmare a declarației de credință de mai sus.

Nu voi insista pe acest subiect; remarc doar că sînt afirmații destul de curajoase într-un moment în care țara geme de anticomuniști de profesie. Iar din punct de vedere academic, aș îndrăzni să spun că Florin Müller se detașează chiar și de curentul universitar dominant al abordărilor din primii douăzeci de ani postdecembriști.

Însă volumul profesorului bucureștean nu pare să aibă intenții polemice; grosul lui este axat pe două studii suverane și consistente, unul despre socialism și poporanism, celălalt despre fascismul din România interbelică. Ambele sînt martore ale construcției unui șantier ideatic, plin de piste și asocieri neașteptate, demonstrate sau doar aflate pe calea confirmării sau infirmării. Provocatoare mi s-au părut în special paginile în care autorul studiază „biografia ideologică” a conceptului de revoluție fascistă. El avansează ipoteza de lucru că revoluția nu e un monopol comunist și că doar învingătorii cursei totalitarismelor, comuniștii, au impus post factum ideea că fascismul e reacționar și din acest motiv refuzat la masa revoluționarilor. În fapt, sînt destule motive pentru a investiga dacă nu cumva multe dintre caracteristicile curentelor care trec drept reprezentative pentru extrema dreaptă sînt în realitate „omologabile stîngii”; dacă nu cumva, cu o expresie celebră, fascismul și comunismul sînt „gemenii heterozigoți” ai stîngii, din care al doilea s-a dovedit viabil. Într-un cuvînt, dacă nu cumva și formulele asimilabile extremei drepte poate fi autoare de revoluții.

Particularul nu demonstrează întregul, dar îl poate contura. În exemplul luat de profesorul Müller, sînt identificate mai multe elemente care pot prezenta Mișcarea Legionară românească drept o „formă a radicalismului de stînga”. Ar fi aici, în enumerarea autorului, mobilizarea socială a unor largi sectoare ale muncitorimii, exaltarea muncii fizice dure în fața retoricii intelectualiste, combinarea voluntarismului politic cu cel al obedienței și înregimentării militariste, ura față de capitalism în general și față de „capitalismul evreiesc” în special. „Mișcarea Legionară se autoinstituie drept un socialism antisemit”, scrie Florin Müller; „raportîndu-ne permanent la amplul efort de mobilizare a structurilor muncitorești de către Legiune”, adaugă el, „se impune conturarea unui răspuns la întrebarea dacă Mișcarea Legionară reprezintă nu doar «forma clasică a fascismului în România», ci, lucru mult mai important în cadrul cercetărilor de avangardă de azi, expresie a «comunismului popular» (expresia mea), ca formă posibilă de existență a revoluției sociale, antisistemice”. O idee cu adevărat originală, aparent contrastantă cu opinia din ce în ce mai răspîndită privind virajul comunismului ceaușist tîrziu către extrema dreaptă. O idee care, în plan mai larg, promite să rezolve dilema întîietății dintre găina comunistă și oul fascist.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.