● Samanta Schweblin, Păsări în gură, traducere de Lavinia Similaru, Editura Litera, 2019.

În povestirea „Femei disperate“ din acest volum al argentinienei Samanta Schweblin (n. 1978), o mireasă abandonată, însoţită de o femeie mai în vîrstă, aşteaptă pe marginea unei străzi în noapte într-un fel de pustietate. Beckettiană, prin premisă, dialog şi atmosferă, stranietatea (aproape) violentă a prozei mi-a amintit de o serie de povestiri, toate scrise de femei, care conţin scene cu mirese cuprinse de flăcări. O mireasă incendiată accidental apare la americana de origine cubaneză Carmen Maria Machado (Corpul ei şi alte desfătări, Vellant, 2018), o „epidemie“ de imolări prin autoincendiere se răspîndeşte printre femei într-o povestire a argentinienei Mariana Enriquez (Ce-am pierdut în foc, ART, 2017), dar motivul miresei în flăcări apare nu doar la aceste scriitoare din aceeaşi generaţie, ci şi la canadiana Alice Munro (Dragostea unei femei cumsecade, Litera, 2018) şi merge în urmă pînă la argentiniana Silvina Ocampo într-o povestire din anii ’50 (Furia şi alte povestiri, Univers, 2015). De altfel, nuvela Vis febril (Litera, 2019), pentru care Samanta Schweblin a fost nominalizată la Man Booker International, avea, de asemenea, multe în comun cu o parabolă de-ale Silvinei Ocampo.

Acesta mi se pare cel mai semnificativ reproş critic ce poate fi adus prozatoarelor fantastice din noul val, al căror univers gravitează în jurul temelor horror, paranormale, enigmatice sau cu potenţial violent (vezi şi fragmentul de mai jos), şi anume familiaritatea, ca să nu spun lipsa originalităţii în expresia şi imaginarul de gen. Kafka şi Cortázar sînt numele vehiculate aproape de fiecare dată, nu doar de critici, ci de autoarele însele atunci cînd vine vorba despre marile influenţe. În cazul Samanthei Schweblin, aceasta îşi mărturiseşte, în plus, admiraţia pentru Ray Bradbury şi Adolfo Bioy Casares, din zona fantasticului, deşi o referinţă evidentă este Dino Buzzati cu proza căruia mie mi se pare că are cele mai multe în comun: aceeaşi tendinţă de parabolizare a unor situaţii fantastice, păstrînd limbajul în limitele simplităţii, dar fără graţia şi inventivitatea italianului.

În „Spre vesela civilizaţie“, una dintre cele două-trei povestiri bune ale cărţii, un bărbat este constrîns de o absurditate birocratică ce-l împiedică să cumpere biletul de tren (atenţie, spoiler!) să se lase invitat în casa şefului de gară unde întîlneşte şi alţi bărbaţi găzduiţi cu aceeaşi suspectă ospitalitate. Dificultatea de a cumpăra biletul pentru a pleca din localitatea respectivă unde, de altfel, prin complicitatea şefului de gară, trenul nici nu mai opreşte, e semnul că aceştia se află sechestraţi. Bărbaţii se mobilizează şi împreună reuşesc, în cele din urmă, să oprească trenul din care deodată se revarsă pe peron, uşuraţi, o mulţime de pasageri despre care ne dăm seama că fuseseră la rîndul lor sechestraţi în trenul care rula fără oprire. Această parabolă se regăseşte într-o formă similară la Dino Buzzati în proza „Ceva se întîmplase“ (Cele mai frumoase povestiri, Polirom, 2005): trenul care nu mai opreşte în gări îi salvează pe pasageri de ceea ce pare a fi o epidemie (din goana trenului pasagerii văd scene cu oameni îngroziţi încercînd să părăsească oraşele), dar asta doar pentru a-i lăsa, în cele din urmă, în gara unui oraş abandonat. Dacă la Buzzati parabola, spusă la persoana întîi, e construită gradual şi se închide ermetic în punctul maxim al tensiunii, Schweblin termină povestirea, copilăreşte, la modul explicativ cu o frază banală şi inutilă, care n-ar fi trebuit scrisă: „O ultimă senzaţie, comună tuturor, e aceea de groază: intuiţia le spune că, atunci cînd vor ajunge la destinaţie, nu va mai fi nimic“.

Tot aşa, proza „Pierzînd viteză“, cu un circar care moare prin lentoare, pare o rescriere în oglindă a preotului care moare prin accelerare din proza „Accelerarea“ a aceluiaşi Buzzati; avortul din „Conserve“, metoda fiind aceeaşi, pare varianta delicată a ororii din „Canibal“ de Chuck Palahniuk (Inventează ceva, Polirom, 2016), „În stepă“ are un aer post-apocaliptic al fertilităţii bradburyian; „Săpătorul“, unde fiecărui om îi este desemnat un gropar, şi „Furia ciumelor“, unde un funcţionar încredinţat cu recensămîntul populaţiei dă peste un sat plin cu „artişti ai foamei“, sînt amîndouă kafkiene, „Împovărătoarea valiză a lui Benavides“, în care oroarea unei crime este ridicată la rang de artă şi expusă ca atare, are un subiect împrumutat de la Casares, iar „Măsura lucrurilor“ este construită pe motivul, deja clasic, al regresiei adultului în copil. Restul povestirilor sînt pur şi simplu de umplutură.

„Pentru mine, scrisul înseamnă expunerea celor mai întunecate frici ale mele. Ficţiunea este locul unde mă pun la încercare“, mărturisea Samanta Schweblin într-un interviu şi povestirile sale sînt tot atîtea confruntări cu coşmarul. Pentru un cititor care a trecut însă prin lecturile clasicilor genului horror/fantastic, coşmarul e recunoscut din primele cadre. Îl urmăreşti curios, dar spaima nu mai e aceeaşi.

***

Samanta SCHWEBLIN

Păsări în gură (fragment)

Silvia a revenit cu o cutie de pantofi. O ținea dreaptă, cu ambele mîini, de parcă ar fi fost ceva delicat. S‑a dus pînă la colivie, a deschis-o, a scos din cutie o vrăbiuță foarte mică, de mărimea unei mingi de golf, a vîrît-o în colivie şi a închis-o. A aruncat cutia pe jos şi a dat-o la o parte dintr-un şut, lîngă alte nouă sau zece cutii similare îngrămădite sub birou.

Atunci, Sara s-a ridicat, coada de cal i-a strălucit într-o parte şi în cealaltă a cefei, şi s-a dus la colivie sărind, cum fac fetițele mai mici cu cinci ani decît ea. Cu spatele la noi, ridicîndu‑se în vîrful picioarelor, a deschis colivia şi a scos pasărea. N-am putut să văd ce a făcut. Pasărea a țipat, şi ea s-a sforțat un moment, pesemne pentru că pasărea a încercat să scape. Silvia şi-a dus mîna la gură. Cînd Sara s-a întors spre noi, pasărea nu mai era. Avea gura, nasul, bărbia şi ambele mîini pline de sînge. A zîmbit ruşinată, gura uriaşă i s-a deschis, dinții roşii m-au obligat să mă ridic dintr-un salt. Am dat fuga în baie, m-am închis înăuntru şi am vomitat în WC.

M-am gîndit că Silvia va veni după mine şi va începe să mă învinuiască, să-mi facă recomandări de dincolo de uşă, dar nu s-a întîmplat așa. M-am spălat pe gură şi pe față şi am zăbovit ascultînd în fața oglinzii. Cineva a coborît un obiect greu din apartamentul de deasupra. Au deschis şi au închis uşa de la intrare de cîteva ori. Sara a întrebat dacă poate lua cu ea fotografia de pe poliță. Cînd Silvia a încuviințat, vocea îi era departe. Am deschis uşa cu grijă să nu fac zgomot şi am ieşit pe coridor. Uşa de la intrare era larg deschisă, şi Silvia punea colivia pe bancheta din spate a maşinii mele. Am făcut cîțiva paşi, cu intenția de a pleca din casă strigîndu-le cîteva, dar Sara s-a ivit din bucătărie îndreptîndu-se spre stradă, şi m-am oprit brusc, ca să nu mă vadă.

S-au îmbrățişat. Silvia a sărutat-o şi a ajutat-o să urce şi să ocupe locul de lîngă şofer […], apoi s-a întors în casă, s-a dus în baie şi s-a închis înăuntru. M‑am uitat afară, pe geam. Sara m-a salutat veselă din maşină. Am încercat să mă înviorez. M‑am gîndit la niște lucruri care să mă ajute să fac cîțiva paşi împleticiți pînă la uşă, rugîndu‑mă ca timpul să-mi ajungă să redevin un bărbat obişnuit, un tip îngrijit şi ordonat, capabil să întîrzie zece minute în picioare în supermarket, în fața raftului cu conserve, constatînd că mazărea pe care o cumpără e cea mai potrivită. M-am gîndit că, dacă se ştie că există persoane care mănîncă oameni, atunci să mănînci păsări vii nu e chiar atît de rău. Şi că, dintr-un punct de vedere naturist, e mai sănătos decît drogul, iar din punct de vedere social, mai uşor de ascuns ca o sarcină la treisprezece ani. Însă cred că pînă la portiera maşinii mi-am tot repetat mănîncă păsări, mănîncă păsări, mănîncă păsări şi tot aşa.