● Samanta Schweblin, Vis febril, traducere de Lavinia Similaru, Editura Litera, 2019. 

Samanta Schweblin este una dintre vocile tinere ale literaturii argentiniene, inclusă de Granta în lista celor mai promițători scriitori de limbă spaniolă care nu au împlinit 35 de ani (asta se în-tîmpla în 2010). A scris pînă acum un singur roman, acest Vis febril, nominalizat la Man Booker International Prize. Cel mai recent volum al său de proză scurtă, Pájaros en la boca, i-a adus o a doua nominalizare, pentru traducerea în limba engleză, la același premiu, lucru cu care se pot mîndri foarte puțini scriitori.

Vis febril, în original Distancia de rescate („distanță de salvare“ – traducerea anglo-saxonă a preferat un titlu mult mai „explicativ“ și mai „literar“, ca de altfel și cea în limba română), este, structural, un dialog între o femeie imobilizată pe patul de spital, lipsită de vedere, și un băiețel de o maturitate înfricoșătoare. Băiatul e dirijorul dialogului, maestrul de ceremonii care îndreaptă anamneza femeii, cîteodată cu răbdare, altădată cu o iritare febrilă, spre arche kakon, spre punctul de origine al răului. Ceva îngrozitor s-a întîmplat, iar memoria tinerei mame Amanda trebuie ajutată de acest improbabil Vergiliu prin hățișurile Infernului: maieutica dirijată de acest copil monstruos o poartă spre ultimele zile ale unei mini-vacanțe petrecute alături de fetița ei într-un sat argentinian, unde cunoaște o femeie – cum altfel? – stranie, care-i povestește o întîmplare îngrozitoare și greu de crezut, după care evenimentele se precipită ca într-un coșmar, implacabil, spre deznodămîntul care o aduce aici, pe patul de spital, un pat al morții, de fapt. Mai multe nu spun despre acțiune, deși nu ea e cea importantă în cărticica lui Schweblin, ci – nomina odiosa – măiestria prin care această scriitoare argentiniană reușește să inducă sentimentul unei urgențe apocaliptice în text. Greutatea cărții stă în disecarea sentimentului de teroare pe care orice părinte îl simte în absența copilului, chiar în cazul unei îndepărtări relative în spațiu a acestuia (de aici și titlul cărții în original, distanța de salvare fiind calculul paranoic pe care și-l face orice părinte în legătură cu măsurile pe care le poate lua în orice moment pentru a-și salva copilul de la un dezastru iminent, distanța care-ți dă siguranța că poți interveni). Deși textul e impregnat de fantastic și de o groază care se acumulează pagină cu pagină, cartea lui Schweblin e mai apropiată de tensiunea unei povestiri de Cortázar decît de una a congenerei sale, Mariana Enriquez. E mai importantă tensiunea aici decît elementul fantastic, e mai important mecanismul mental autodistructiv al povestitoarei muribunde decît depistarea detectivistică a identității Răului. Schweblin știe să construiască o voce memorabilă, la fel cum știe să creioneze un peisaj amenințător, al Argentinei rurale, demn de un foarte bun film de groază. Cartea poate fi citită ca o excelentă „ghost story“, la fel de bine ca un roman psihologic despre o mamă obsedată de siguranță copilului său, sau ca o subtilă diatribă împotriva dezastrelor ecologice. Mi-a amintit de unele povestiri ale lui J.G. Ballard, diferența fiind că Schweb-lin e bine ancorată în teritoriu, observă, nu se aventurează în anticipație. Și bine face.

Dar cea mai pregnantă senzație, pe care am deslușit-o abia la cîteva ore după ce am terminat cartea, este cea a familiarității cu peisajul și cu acea societate închisă, fantomatică, în care se desfășoară anamneza. Este exact (pe cît de exactă poate fi o asemănare în literatură) atmosfera din Pedro Paramo, romanul lui Juan Rulfo în care un fiu ce și caută tatăl dispărut rătăcește printr-un oraș în care toți locuitorii sînt morți, fără s-o știe. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.