● James O. Noyes, România, țară de hotar între creștini și turci: cu aventuri din călătoria prin Europa Răsăriteană și Asia Apuseană, traducere din limba engleză și note de Eugen Popa, însoțită de ilustrații, Editura Humanitas, 2016, 352 de pagini.
Osul de colonist curios nu piere, chiar dacă tocmai a dat de un ditamai continent. Așa și cu James Oscar Noyes, ai cărui părinți nici nu s-au așezat bine în Lumea Nouă, că el a și pornit mai departe. Și cum America îi părea probabil deja prea familiară, imediat după ce a terminat medicina la Harvard s-a îndreptat către exoticul Imperiu Otoman. Aici tot unul de-al lui, un occidental, Mazar Pașa, pe numele lui de britanic și de botez Stephen Lakeman, comandant militar otoman la București și ulterior discret fondator al liberalismului românesc, îi făcuse rost de o slujbă – și anume de chirurg în armata sultanului, chit că turcii, musulmani fiind, nu acceptau intervențiile chirurgicale, după cum însuși doctorul nostru mărturisește.
Dar, oricum, profesia era pentru James Noyes mai mult o acoperire; de fapt, el făcea jurnalism, aparent ca hobby, în fapt ca preocupare de bază. În peregrinarea lui trimite relatări din Turcia, Palestina și Egipt pentru publicații americane precum New York Tribune și Detroit Free Press, pentru ca obiceiul să nu îi dispară nici cînd s-a întors acasă și a început Războiul de Secesiune; atunci a devenit corespondent de front la Associated Press. De pe urma acestei neliniști ereditare, combinate cu o predispoziție la observație și înțelegere, ultima bazată și pe o educație de factură clasicistă, a rezultat prima lucrare a unui american despre România, pe atunci aflată mai ales sub forma principatelor încă neunite. Nu va fi ultima, desigur; am mai scris în Dilema veche despre jurnale de ambasadori americani la București de la începutul secolului XX, W. Culbertson și A. M. Owsley, care au prefațat memoriile altor diplomați americani, mai recenți, precum David Funderburk și Alfred Moses.
James Noyes descinde pe Dunăre în jos, prin Ungaria, Serbia, pe la Porțile de Fier și Vidin pînă la Rusciuc, actualul Ruse bulgăresc, unde fu martor pentru prima oară la mobilizarea de război. Se întîmpla în 1854, cînd în Valahia abia se consumaseră sîngeroasele preliminarii ruso-turcești ale Războiului Crimeii, mai ales prin luptele de la Cetate și Giurgevo – Giurgiu de astăzi. Tot pe atunci, un alt tînăr, de aceeași vîrstă cu James Noyes, părăsea Bucureștiul odată cu trupele ruse din care făcea parte, după o primă și ultimă ședere, de cîteva săptămîni, în țările române; îl chema Lev Tolstoi. Pe rus însă îl preocupau altele, ci nu spectacolul principatelor române, și n-a lăsat însemnări de pe urma călătoriei sale pe-aici.
Ne mulțumim cu mărturia lui James Noyes, care te duce cu gîndul la faptul că Războiul Crimeii a constituit la rîndu-i un fel de preliminarii pentru Primul Război Mondial, prin numărul mare de etnii implicate în virtutea faptului că lupta se purta între două imperii. Iată cum descria el doar partea otomană a beligeranților, tabăra militară de lîngă Rusciuc, aflată în așteptarea trecerii Dunării spre București: „Ca și pe ulițele înguste ale Rusciucului, n-am putut să nu mă minunez de marea varietate de rase și costume. Evrei, greci și armeni se amestecau cu turci în straie lungi și cu bulgari cu căciuli de oaie și veșminte barbare. Ici, o companie de ridicoli nizami preceda rînduri de egipteni, iar colo, escadroanele tuciurii ale beiului din Tunis veneau în urma cetelor de arnăuți și munteni din Asia. Privirea se oprea ba asupra unui șeic arab cu un grup alcătuit din războinici negricioși și derviși, (...) ba asupra unei căpetenii circaziene, sălbatice și neîmblînzite ca un șoim de pe stîncile sale natale. Ofițeri francezi, englezi, unguri și polonezi complicau și ei acest tablou bizar al naționalităților”.
Tot acest tăvălug urma să traverseze teritoriile principatelor, trecînd peste un alt amalgam etnic, cel autohton. James Noyes remarcă în multe locuri „daco-romane” prin care trece diversitatea populației întîlnite, printre alții fiind vorba de greci, ruși, italieni, austrieci, turci și țigani – despre ultimii autorul nostru scriind la un moment dat și o lucrare dedicată. Însă întîlnirea cu valahii majoritari este șocantă, pentru el, dar probabil și pentru majoritatea cititorilor de astăzi. După tocmirea surugiilor, care urmau să îl poarte de la Giurgiu la București, a pornit spre marginea orașului, spre ceea ce părea „cumpăna unei fîntîni”, dar care s-a dovedit apoi a fi „un fel de barieră”. „Am împietrit de uimire. Dintr-o gaură săpată în pămînt s-a ivit un om și ne-a cerut pașapoartele. Privind în jur, am observat două-trei ridicături conice ca niște mușuroaie de furnici, care aveau cîte o gaură largă într-o parte. «Ce-i cu movilele astea?», am întrebat. «Sînt casele valahilor. Țăranii le numesc colibe. O să le vedeți peste tot în Principatele Dunărene», veni răspunsul”. Și într-adevăr, pe tot parcursul călătoriei sale prin țară, le remarcă fără întrerupere. Coliba devine un fel de emblemă a călătoriei lui James Noyes, de care se minunează de fiecare dată cînd o pomenește.
Americanul s-a documentat amănunțit la punerea în ordinea de bun de tipar a însemnărilor sale; vreo duzină de cărți despre principate i-au stat probabil pe birou cînd le-a scris, cîțiva ani mai tîrziu, în tihna de-acasă. Dar printre reproducerile bibliografice se găsesc și impresiile personale. De pildă, cele despre București, la care observă în principal comunul trafic infernal, din motive diferite de cele de azi: străzile erau pline fie de praf, fie de noroi, în funcție de data la care a plouat ultima oară. Remarcă, precum alți protestanți americani ajunși ulterior aici, superstițiile și primitivismul cultului „grecesc”, cum îl numește el; sau sărăcia alimentară a valahilor; lenevia bărbaților și hărnicia femeilor. Slujbaș totuși otoman, James Noyes identifică la valahi o aversiune generalizată la adresa rușilor, care în ultima sută de ani ar fi jefuit țara sistematic. Concepută ca o lucrare care să le arate americanilor tărîmuri îndepărtate și exotice, cartea lui James Noyes se întoarce să le arate românilor de astăzi cum au fost ei percepuți odată, pe vremea colibelor valahe pe deasupra cărora treceau armatele imperiale.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
