Andreea Răsuceanu, Vîntul, duhul, suflarea, Editura Polirom, 2021.

Tot mai mult în ultima vreme observ ieșirea romanelor românești din epoca autoficțiunii, în care s-au aflat în ultimii douăzeci de ani. Nu că recursul la amintiri personale și jocul cu subiectivitatea nu au dus la rezultate excelente, cel mai important fiind refacerea pactului romanului cu realul, regăsirea mizei politice a scrisului, problematizarea acută a prezentului. Dar, după ce a lucrat spornic la refacerea legăturilor literaturii cu societatea – mult timp neglijate de către scriitori tentați de autonomia geloasă a esteticului, fie simbolic, fie livresc –, autoficțiunea pare să își fi încheiat misiunea și să trebuiască să lase locul unui roman mai ambițios, care poate explora în moduri mai diverse și mai originale spațiul social contemporan și istoria lui mai recentă sau mai îndepărtată. În această tendință se înscrie și ultimul roman al Andreei Răsuceanu, Vîntul, duhul, suflarea, apărut în decembrie trecut la Polirom.

Romanul se folosește de metafora vîntului din titlu pentru a indica faptul că domeniul de care se ocupă este cel al impalpabilului, al diafanului și subtilului. Lucrurile care se petrec în roman au consistența fumului, pentru că refuză precizia, deși sînt cît se poate de concrete: „Multe lucruri nu se pot explica pe lume, fie pentru că nu se pot vedea, nu se pot auzi sau nu se pot atinge. Durerea nu o poți vedea, i-a zis călugărul, nu-i așa? Nici pe cea sufletească, nici pe cea trupească”. Vîntul, duhul, suflarea vorbește despre dureri sufletești, despre regrete și reproșuri, despre doliu și timiditate, despre rușine și ură. Însă aceste afecte subzistă, cumva, suspendate în aer, izolate de cauzele lor directe sau cel puțin de desfășurarea lor narativă. De altfel, romanul e compus din episoade greu de reconstituit în curgerea lor epică, din glose la gesturi cețoase ale unor personaje numite, uneori, doar cu inițială și din imagini care înrămează mici narațiuni obscure, cu sensul la urmă. O femeie, abandonată de soțul ucis în cursul unei tentative de trecere frauduloasă a graniței sub comuniști, își rememorează copilăria din anii ʼ50, chinuită de severitatea sadică a unei mame adoptive dure. Un fiu culege din amintire scenele dureroase în care, în timpul comunismului tîrziu, s-a simțit lovit de neatenția sau ostilitatea unei mame confiscate de propriile suferințe și incapabile de empatie maternă; mai tîrziu, încearcă să-și vindece vechile traume inclusiv printr-o vizită la CNSAS. În a treia secvență a cărții, un copil de boier moldovean, bolnav de rheumatismus, își tezaurizează, în preajma alegerii lui Cuza, impresiile trezite de o fetiță cu care petrece mult timp la conacul tatălui său din satul gălățean C.

După cum se vede, fiecare episod este construit polemic față de o anumită viziune cu privire la prioritatea răului de proporții istorice față de nefericirea privată. În anii ʼ50, cruzimea pedagogică a unei mame fără vocație face mai mare pagubă în psihicul unei fete decît aparatul represiv al regimului comunist. De altfel, Dej însuși își face apariția, pe drezină, în satul acesteia pentru o sindrofie tovărășească și nu lasă în urmă decît amintirea unei vagi asemănări fizionomice cu Jack Lemmon, actorul american. Povestea fiului de sluger Mihalachi înregistrează și scandalul scrisorilor caimacamului Vogoride din 1857, și dubla alegere a lui Cuza, și mișcarea separatistă ieșeană din 1866, și împăcarea lui Carol cu foștii separatiști, dar toate acestea sînt elemente de fundal la povestea despre durerile de oase ale unui băiețel fragil și despre curiozitățile lui față de corpul feminin.

Consecințele la nivelul epicului sînt notabile. Episoadele se succed anticronologic, în virtutea asocierilor contextuale, poetizante ale amintirilor. Experiențele personale sînt hiperdimensionate. O emoție face ca un moment întreg să se fixeze multidimensional în memorie, cu lumina, mirosul și învelișul său sonor. Istoria pe care o redă cartea este, astfel, o istorie 3D, bricolată în tot chipul ca să recupereze cît mai mult din haloul senzorial al clipelor. În Vîntul, duhul, suflarea, Andreea Răsuceanu enunță un veritabil program, o pledoarie pentru ceea ce nu se vede la scara istoriei, dar afectează o existență. E un program fascinant, ambițios, care completează fericit peisajul literaturii actuale.

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.