● Herta Müller, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, traducere de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas Fiction, 2011. 

„Eu treceam în sat drept suspectă, şi propria-mi familie mă socotea nereuşită. Eram la oraş, aveam o mînă de prieteni buni, aparţineam de ei şi ei de mine. În oraş era asfaltul, şi conducea Partidul şi miliţia sa. Şi tot ce vedeai în jur era Stat. Şi foarte curînd statul acesta a ajuns să fie pe urmele tuturor prietenilor mei, şi pe urmele mele. Pentru nimicuri şi iar nimicuri, doar pentru că spuneam cu glas tare ceea ce ştia toată lumea – anume că statul ăsta se numeşte dictatură şi că este un eşafodaj făcut din suferinţă şi frică. Lucrul cel mai periculos la vorbit era să spui ce ştiau toţi. Cînd o făceai, te scoteau în afara legii, şi cine vorbise o dată, rămînea mereu în afara ei. Am fost mai întîi duşman în sat, iar apoi, la oraş, duşman pentru stat.“ În acest fragment dintr-o conferinţă se găseşte, reluată de altfel şi în alte părţi, fabula păcatului ideologic originar împotriva căruia se revoltă întreaga literatură a Hertei Müller, o literatură unde graniţele de gen, dar şi cele între formele de expresie, contează prea puţin, poezia, romanele, povestirile sau eseistica scriitoarei inspirîndu-se reciproc şi completîndu-se într-o operă-puzzle extrem, dar extrem de omogenă, atît stilistic, cît şi ideatic.

Citind aceste optsprezece conferinţe, eseuri, prelegeri sau discursuri (inclusiv cel de la Academia Nobel) pe care scriitoarea le-a ţinut/scris în perioada 1995-2010 ai fi tentat să le împarţi în două mari categorii: politice şi poetice, cu substrat biografic; numai că la Herta Müller politicul se exprimă cu mijloace şi imagini suprarealiste, aşa cum poeticul are rădăcini politice. Ficţiunea, biografia şi lirismul nu funcţionează pe deplin separat, conform logicii interne a fiecărui gen în parte, sînt doar modalităţi de expresie a temelor care revin obsedant în literatura Hertei Müller (singurătatea, frica, umilirea, traumele individului într-un stat poliţienesc, minciunile, abuzurile, ipocrizia şi violenţa sistemului totalitar, conştiinţa şi memoria, păstrarea umanităţii etc.), motiv pentru care eseistica scriitoarei este atît de profundă şi de complexă, deopotrivă inteligentă şi emoţionantă, introspectivă şi ilustrativă în acelaşi timp, preocupată în egală măsură şi de formă, şi de conţinut. Aceste texte ocazionale sînt extraordinare, aşadar, tocmai prin felul în care construiesc un discurs politic pe un substrat biografic cu modalităţi de expresie fundamental poetice, avînd întotdeauna un ochi întors asupra limbajului şi propriilor mecanisme de expresie. De altfel, două dintre temele predilecte sînt legate de natura literaturii, una de chestiunea limbajului (cum să „citeşti“ şi cum să „aşezi“ în cuvinte lumea), cealaltă de relaţia dintre viaţă şi text (dacă pot fi separate).

Deşi detalii şi istorii biografice există peste tot (volumul funcţionînd ca un fel de autobiografie indirectă, în fărîme), trei eseuri se detaşează deopotrivă prin amplitudinea confesiunii şi încărcătura emoţională. Primul dintre acestea, „Cristina şi fantoşa ei sau Ceea ce (nu) scrie în dosarele Securităţii“, este „manifestul“ Hertei Müller, un text foarte puternic fără de care nu poţi înţelege cu adevărat nici literatura, nici persoana scriitoarei. Se află aici, întinsă pe zeci de pagini, odiseea întoarcerii şi a reconstituirii trecutului cu ajutorul dosarului de urmărire, un trecut mutilat la propriu şi la figurat, căci dosarul de la CNSAS a fost descompletat. Lectura dosarului, întocmit minuţios de Securitate, dar păstrat parţial, declanşează un adevărat policier biografic în care sînt deconspiraţi cîţiva dintre informatori (Roland Kirsch, Walther Konschitzky, Alexander Ternovits sau Horst Fassel, unii dintre aceştia fiind chiar decoraţi de Ion Iliescu cu Ordinul „Meritul Cultural“ în grad de ofiţer), scriitoarea dezvăluind sprijinul pe care Asociaţia Şvabilor Bănăţeni, implicată în vînzarea minoritarilor germani, l-a acordat regimului ceauşist colaborînd intens cu Securitatea. Afirmă ritos Herta Müller: „Germania este astăzi o rezervaţie confortabilă pentru informatorii Securităţii“, comentînd faptul că Bundestagul a finanţat această asociaţie şi înainte de ’89, şi în prezent. Un al doilea text important pentru înţelegerea biografiei scriitoarei este „Ce mare-i corpul şi ce mic motorul“, confesiunea unei iubiri paterne imposibile centrată pe figura tatălui, „camionagiul şi alcoolicul“ care, în tinereţe, fusese înrolat ca voluntar în Waffen-SS: „Cînd s-a sfîrşit viaţa tatălui meu a-nceput ceva cu totul nou în viaţa mea – după numai cîteva zile am început să scriu, măcar că niciodată nu plănuisem şi n-avusesem nimic de gînd cu literatura. Şi pentru că scrisul mi se strecurase astfel în viaţă, am scris de la bun început despre tata şi-apoi tot mereu din nou despre el. Fiindcă atîta timp cît a trăit, viaţa lui s-a răsfrînt necontenit într-a mea. Asta avea de-a face cu faptul că ştiam că trebuie să-l iubesc deşi nu puteam, şi totodată ştiam că-l iubeam deşi nu voiam.“ Dacă tatăl ajunsese în anii ’40 Oberscharführer, mama scriitoarei este cea care va plăti acest păcat fiind trimisă, în anii ’50, într-un lagăr de muncă sovietic. Figura mamei apare în centrul celui de-al treilea important eseu, cel care dă şi titlul cărţii, şi care se ocupă, de fapt, de „tertipul cu limba“. Căci dacă povestea tatălui îi dă impulsul de a scrie, povestea mamei este cea care îi revelează Hertei Müller natura „trădătoare“ a limbajului: „Nu mă-ncred în limbă. Pentru a deveni cît mai precisă, ea trebuie tot mereu să-şi însuşească ceea ce nu-i aparţine. Nu ştiu de ce imaginile limbii sînt atît de puse pe hoţii şi de ce comparaţia cea mai legitimă fură din însuşirile ce nu i se cuvin. Abia din invenţie se naşte surpriza, şi mereu se dovedeşte că surpriza inventată începe în propoziţie apropierea de realitate...“

Astfel de meditaţii pe marginea limbajului se întîlnesc frecvent în opera Hertei Müller şi revin şi în acest volum cînd scriitoarea ţine cîteva prelegeri de poetică pornind de la opera unor Oskar Pastior („în timp ce scrii nu poţi nici să trăieşti, nici să vorbeşti, scrisul e doar pantomima amîndurora“), al cărui dosar de informator îl şi discută („în mare parte un dosar de victimă“), Theodor Kramer („am învăţat să combin frica privată şi reflecţia în categorii politice“), Jürgen Fuchs, Canetti, Cioran sau Maria Tănase. Am lăsat însă la final o foarte frumoasă conferinţă dedicată lui M. Blecher şi romanului său din 1936, Întîmplări în irealitatea imediată, dar în care Herta Müller are o perspectivă politizată greşită în ceea ce priveşte receptarea cărţii. Contemporanii, şi nu doar prietenii avangardişti, ci şi criticii vremii (mai puţin Călinescu, cel care avea prejudecata bolii), au celebrat cartea care, e-adevărat, nu s-a impus ca model – şi aici are dreptate Herta Müller cînd îl menţionează pe Eugen Ionescu, singurul care a intuit cu adevărat nu doar valoarea, dar mai ales tipul literaturii sale care nu era biografistă. Cînd afirmă însă că „pînă la prăbuşirea dictaturii, provincialismul naţional a făcut imposibilă omagierea unui evreu român ca unul dintre cei mai buni autori români“, cred că, din păcate, comite un abuz. Blecher a fost reeditat în comunism în anii ’70, iar Nicolae Manolescu, la începutul anilor ’80, îi recunoaşte şi impune definitiv valoarea, infirmînd biografismul şi făcînd din Întîmplări.. unul dintre cele mai strălucite exemple de naraţiune corintică în Arca lui Noe, adică în cel mai important şi influent eseu dedicat romanului românesc. Ca şi Mateiu Caragiale, M. Blecher a fost celebrat la adevărata sa valoare abia după anii ’90, dar asta pentru că literatura lui a fost mult mai bine receptată în cheia postmodernismului.

Confesiv, revelator, inteligent şi emoţionant, Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică este un volum esenţial în opera Hertei Müller. Şi un posibil model pentru scriitorii români complet absenţi de pe piaţa genului non-fiction.