Aaron Florian, Patria, patriotul și patriotismul, Editura Vremea, București, 2020, 100 p., format 13 x 20 cm.

De aproape doi ani, Editura Vremea scoate pe piață o serie intitulată „Mica Romă XXI“. Colecția își propune să readucă în circuitul public o serie de lucrări ilustrative pentru mișcarea identitară românească inițiată în Blajul greco-catolic de secol XVIII. Contribuția orașului ardelean – „Mica Romă”, cum i-a spus Eminescu – la emanciparea națională a fost minimalizată în timpul comunismului, și de aceea ar fi nevoie de o astfel de recuperare – a argumentat îngrijitorul seriei, istoricul, teologul și eseistul Cristian Bădiliță. Astfel că în această colecție ne putem întîlni cu un Coșbuc ceva mai meditativ și mai interogativ decît îl cunoaștem din poeziile de școală; cu un „Sadoveanu ardelean”, cum îl numește Cristian Bădiliță pe Ion Agârbiceanu; cu un Timotei Cipariu, care ne reamintește Purtarea de bună cuviință între oameni; cu nume mai puțin sonore, sau chiar uitate, ale literaturii de evocare ardelene, cum ar fi Alexandru Lupeanu-Melin. Cărțile sînt însoțite de studii introductive și note care dau contextul edificator necesar unei recuperări trainice. Cu totul, pînă în acest moment, seria Editurii Vremea cuprinde douăsprezece titluri.

M-am oprit pentru articolul de față la un astfel de autor care iese rareori din circuitul discret al citărilor academice. Al patrulea volum al seriei „Mica Romă XXI“ este intitulat Patria, patriotul și patriotismul și mi-a atras atenția pe fondul atît de uzatelor trimiteri ale politicienilor de azi (și de totdeauna, de altfel) la patrie și națiune. Poate că nu strică să mai citească și ei ce gîndeau unii cărturari mai vechi despre aceste idei călărite cu atîta sîrg în căutare de voturi.

Autorul scrierii menționate este Aaron Florian, unul dintre întemeietorii învățămîntului românesc și în particular al istoriografiei școlare românești. Profesor de pașoptiști – al lui Bălcescu, printre alții –, Aaron Florian este cel ce a lansat interpretarea (nuanțată între timp) a acțiunilor politice și militare ale lui Mihai Viteazul drept urmărire a „idealului unității tuturor românilor”. A fost un moralist în consens cu practica intelectuală a vremii, debutînd, după expresia lui Octavian Marcu, cu un „bestseller”: Catihismul omului creștin, moral și soțial. Lucrarea Patria, patriotul și patriotismul, publicată în 1843, e situată din acest punct de vedere la polul opus; din cauza subiectului tratat, sensibil și pe atunci, cartea nu a mai cunoscut vreo republicare în epocă, și nici ulterior, pînă în 2004, după cum afirmă Octavian Marcu în Prefață.

În concepția lui Aaron Florian, patriotismul are două forme. Sub prima lui înfățișare, el înseamnă dragostea naturală pentru locul în care te-ai născut. Cum spune autorul, este vorba de atașamentul firesc pentru pămîntul țării tale, chiar dacă acesta e nisipos cum e cazul în Africa. Toti oamenii, oricît de simpli, „și chiar și dobitoacele“, sînt patrioți în acest sens. De fapt, el reduce patriotismul de acest tip la o dimensiune locală, pentru că, după explicația lui, țăranul din Bărăgan se îndrăgostește de cîmpie, pe cînd cel de la munte poartă cu sine nostalgia unui alt gen de peisaj. „Patriotismul patologic”, cum îl numește Aaron Florian, nu este așadar atît unul „de țară”, cît de regiune. Aici găsesc interesant însă altceva, și anume natura explicației lui Aaron Florian privind apariția acestui tip de patriotism. El spune că patriotismul primar e generat de obișnuință, de faptul că omul e expus repetat la exprimările caracteristicilor locului, fie geografice sau climatice, fie culturale, legate de tradiții și obiceiuri. Este un gen de explicație pe care-l găsesc tributar concepțiilor „empiriste” care au început să circule în Occident odată cu scrierile unui David Hume, de exemplu. La Hume, obișnuința e un concept de bază în constituirea unor atitudini cognitive fundamentale, cum ar fi credința. Mai mult, filosoful scoțian implică obișnuința și în generarea principiului cauzalității. Mi se pare semnificativ că un concept de calibrul acesta, cu o încărcătură laic-iluministă considerabilă, este folosit într-o lucrare românească, chiar dacă acesta ajunge aici la aproape o sută de ani de la lansare.

Al doilea palier al patriotismului la Aaron Florian este cel autentic, „nobil”, cum îl numește el. Pentru că, spre deosebire de cel „patologic”, acest tip secundar de patriotism este conștient, asumat, rațional și perfectibil. Patriotul nobil nu mai iubește doar pămîntul, ci și legile și instituțiile societății în care trăiește. „Patriotismul moral” constă și „într-o aplecare statornică de a voi tot binele concetățenilor cu care trăiește împreună”. Aici, Aaron Florian poate că i-a iritat pe cîrmuitorii din vremea lui și îi pierde ca cititori și pe politicienii de azi; aceștia sînt, desigur, patrioți, dar pentru țară în general și pentru ei în particular; că doar n-or să fie patrioți pentru „bunăstarea concetățenilor” – între care ei sînt și vor rămîne, desigur, „demnitari”.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.