La Veneția, în Giardini, la Bienala de artă, deschisă între 11 mai și 24 noiembrie, din cînd în cînd, o ceață tot mai deasă se așază peste clădirea Pavilionului Central. Istorica inscripție La Biennale se pierde în aburi, iar vizitatorul nu mai vede nimic la o distanță mai mare de cîteva zeci de centimetri. Înaintezi cu grijă, încerci să îndepărtezi haloul. E, poate, una dintre cele mai puternice lucrări de artă de la această ediție a Bienalei. Semnată de Lara Favaretto și purtînd titlul de Thinking Head (2017-2019), instalația te îndepărtează pentru cîteva clipe de lumea artificială a artei și a Giardinilor, îți amintește de propriul sine, te invită să fii atent la aproapele tău, în fine, e o reflecție discretă despre stări de conflict, explozii, orașe rase de pe fața pămîntului într-o secundă. 

Din fericire, aburii se ridică, efectul de saună dispare și te reîntorci la artă, așa cum uitarea se așază repede peste evenimentele tragice din jurul nostru. În 2019, la cea de-a 58 a ediție a Bienalei de artă de la Veneția, participarea națională a crescut la 89: sînt prezente pentru prima oară Ghana, Madagascar, Malaysia și Pakistan. Numărul evenimentelor colaterale a ajuns la 21, artă este peste tot în Lagună, alături de multe alte expoziții de mari dimensiuni și cu enorme finanțări. La Palazzo Grassi este expusă sumbra pictură a artistului contemporan Luc -Tuymans, Fondazione Prada vine cu excelenta expoziție-reconstrucție a unor lucrări istorice ale regretatului artist arte povera Jannis Kounellis; la Palazzo Cini, este mica expoziție cu lucrări noi semnate de Adrian Ghenie, prefațate de un Tiepolo atît de bine așezat în context.

May You Live in Interesting Times este titlul acestei ediții, propus de curatorul Ralph Rugoff, un personaj mai degrabă rezervat și care își asumă la fiecare pas un ton non-didactic, un număr mult mai mic de artiști expuși (79) și o bienală cu personalitate multiplă: fiecare artist a fost invitat să propună două lucrări diferite, una la Arsenale, cealaltă în Pavilionul Central. Bienala lui e politică fără să fie agresiv-politică. Bienala lui e a artiștilor tineri, activi, în viață, oarecum împotriva unui curent recent al recuperărilor artistice; o bienală a temelor de actualitate, a artiștilor femei în număr mare. O bienală în care mediile tradiționale (multă pictură sau o dispunere cît se poate de clasică a fotografiei) se îmbină natural cu realitatea virtuală ori hologramele. O bienală în care accentul e pe lucrare, pe numeroase istorii spuse în operele respective, o bienală a multiplelor arheologii pe care artiștii le produc. O bienală a unor personaje uitate, mai degrabă decît o bienală a artiștilor (așa cum se întîmpla în ediția precedentă, în viziunea curatoarei Christine Macel care punea accentul pe puterea creației, a artistului, a meșteșugului, în cel mai transparent și, la un moment dat, previzibil mod). Blestem și urare în același timp, acest in-teresting times face referire la timpuri de criză, dar și la vremuri pe care ar trebui să știm să le privim în cotloanele lor, timpuri deloc statice, ale senzaționalului de orice tip, un senzațional relevant sau unul cu totul neimportant, izvorît din fake news ori din goana pentru publicitate și nevoia noastră de multiple oglindiri în ecrane de tot felul.

O bienală actuală așadar și care sapă după micro-istorii pe care le monumentalizează, cu un spațiu gîndit labirintic la Arsenale (ajungi să ratezi anumite lucrări, ca în viața cotidiană a unor continue ratări), cu spații largi dedicate unui singur artist și unor instalații de mari proporții. Așa este cazul artistei Shilpa Gupta cu impresionanta For, in your tongue, I cannot fit (2017-18), o simfonie de voci înregistrate care recită versurile a 100 de poeți întemnițați pentru munca și credințele lor politice. Interesant cum microfoanele prezente în spațiu îți cenzurează orice exprimare: sînt difuzoare pe care nu faci altceva decît să le asculți.

Dacă spațiul Giardini-lor se îmbracă din cînd în cînd în ceața deasă a uitării, tot acolo ne regăsim în fața altor camuflaje și acesta devine un micro-laitmotiv al Bienalei: o ascundere temporară, care să ne amintească de fapt constant unde ne situăm exact. Artistul Tomás Saraceno propune un contra-pavilion, împotriva ideii de național, fără numele unei țări care să îl marcheze identitar: pavilionul delicatei pînze de păianjen, o sculptură naturală și care „invită“ la participare alte specii de păianjeni care ar putea ocupa spațiul de-a lungul celor peste șase luni de bienală. Artă în afara omului, cu ființele acestor grădini venețiene (grădina e a lor!). Pavilionul Franței își închide intrarea principală și, ca să pătrunzi în spațiul halucinant sinestezic al artistei Laure Prouvost, trebuie să cobori într-o mică „junglă“ spontană, din dreapta pavilionului. Înăuntru, artista alterează spațiile, dar îți amintește mereu unde te afli, la Veneția, într-un spațiu încărcat olfactiv și vizual de mirosurile mării și de ființe marine de sticlă, așa cum găsești în magazinele de suveniruri. Germania își transformă spațiu într-un sit al unor arheologii contemporane, amintind de stadii intermediare.

România, curatoriată în acest an de Cristian Nae, cu titlul Unfinished Conversations on the Weight of Absence și artiștii Belu Simion Făinaru, Dan Mihălțianu și Miklos Onucsán, propune trei tipuri de camuflări, pe lîngă alte lucrări. Două ziduri dublează pereții din stînga și dreapta intrării în pavilion – lucrare semnată de Belu Simion-Făinaru, un zid al plîngerii și al dorințelor, cu mici orificii și trandafiri la dispoziție alături: vizitatorul este invitat să rupă o petală pe care să o plieze și să o introducă într-un asemenea spațiu îngust. În interiorul pavilionului, Restaurarea camuflajului alb este un proiect subtil prin care artistul Miklós Onucsán îmbracă pereții interiori ai pavilionului într-un mesh cu fotografia unui camuflaj alb, amintindu-ne de restaurările urbane ale clădirilor, cînd, frustrant, imaginea ține temporar loc de realitate. Subtil, ironic, Onucsán propune restaurarea unei măști și absența ei – ideea de camuflaj aduce în discuție deopotrivă întreaga scenografie venețiană urbană prin care calci la fiecare pas, dar și, mai ales, scena artei contemporane, încercarea de camuflare, raportul cu inamicul (în cazul de față, cu celelalte națiuni prezente la Giardini), relația artistului cu propria operă de artă și continua dorință de exhibare/retragere. Pe jos, în același Pavilion, Dan Mihălțianu propune Canal Grande, amintire a Veneției, dar și o deviere către altceva: vizitatorul poate arunca bani în această apă, bani care se strîng pînă la finalul bienalei într-o vistierie in situ, plasată la Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică. Suma finală devine un exercițiu de democrație, în care publicul poate decide modul de cheltuire a acestora, pentru inițiative umanitare și sociale. Expoziția României în Pavilion este, într-adevăr, o conversație neterminată (sau niciodată inițiată) între cei trei artiști, care stă sub semnul unor gesturi hiper-conceptuale.

„What’s wrong with people – they come here with their dogs, / Who leave shit on the beach, fleas on the sand!“

Alături de pavilioane naționale previzibile (dar și excepții: Ghana, Chile, Indonezia), iată o țară în afara circuitului consacrat, în afara grădinilor și dincolo de Arsenale. Lituania, marea cîștigătoare a Leului de Aur în acest an. Plasată într-un spațiu pentru prima oară deschis publicului, Marina Militare. Realizată de trei artiste (dar nu artiste vizuale!) – o dramaturgă, o compozitoare și o regizoare, Sun&Sea: Marina este plaja pe care o visăm cu toții, plaja epuizării, plaja absurdului, a statului la soare cu cremă de protecție bine întinsă pe piele, plaja reziduurilor, a loisir-ului și a uitării trecutului sîngeros, plaja-graniță către indefinit. Vizitatorii privesc de sus către o plajă creată in situ, cu un soare artificial și fără mare. E o scenă cît de poate de banală, cu cearșafuri și șezlonguri, cupluri, oameni singuri, copii, cățel și stăpîn, o pînză parcă de David Hockney. Dar toți acești oameni la plajă cîntă extraordinar, fie singuri, fie în cor: e o operă a sfîrșitului lumii, libretul poate fi consultat de privitori, iar la plecare catalogul acestui proiect e de fapt un vinyl cu întreaga operă, versuri și texte critice. Ironic sau nu, proiectul are nevoie de public pentru a putea supraviețui pe parcursul bienalei.

Plaja aceasta are puterea de a șterge orice urmă de artă din minte, orice urmă de lume, e o margine dincolo de ierarhii și centre de putere. Extraordinar este faptul că un proiect performativ cîștigă la Veneția în 2019, dar aici apare și regretul, referitor la un gest curatorial și artistic pe care ar trebui să nu-l uităm și care ar fi meritat Leul de Aur, din istoria participării României la Bienală: în 2013, O retrospectivă imaterială a Bienalei de artă de la Veneția era prezentă în Pavilionul României (curatoare Raluca Voinea; artiști Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș), una dintre cele mai puternice și politice apariții, redusă la corpul uman și posibilitățile lui (i)limitate.

Și dacă exercițiile de camuflare împotriva uitării sînt prezente la bienala din acest an, prezența în expoziție a lucrării lui Christoph Büchel, Barca nostra, vasul real naufragiat între Lybia și Lampedusa, care a dus la moartea a peste 800 de imigranți, nu mai ascunde nimic, e în fața ta și în pericol de a deveni subiect infinit de fotografii pe Instagram, acest exercițiu de golire de sens pe care cu toții știm să îl performăm zi de zi de atît de bine, făcîndu-ne conștiincioși datoria față de sistem. 

Daria Ghiu este critic de artă.