L-au întâlnit pe Brâncuși. Interviuri și mărturii prezentate de Doina Lemny: o lectură absolut captivantă și un instrument de lucru atît de necesar pentru cercetători. O imagine construită cu grijă, din 17 mărturii care reușesc să clarifice numeroase aspecte legate de personalitatea artistului. Inseparabili, alături de Brâncuși, atelierul său este vedeta absolută, atît de precis descris de cei care i-au trecut pragul. Și, poate cel mai important, cartea aceasta nu hrănește un mit național așa cum ne-am tot obișnuit. E o carte a mai multor voci care „l-au atins” pe Brâncuși într-un anumit moment al vieții sale. Am invitat-o la dialog pe istoricul de artă Doina Lemny, fost muzeograf-cercetător la Centrul Pompidou Paris și autoarea a numeroase studii dedicate artistului, printre care acest volum apărut anul acesta la Editura Vremea.

 

Cum s-au născut aceste interviuri? Cum ați creat rețeaua personalităților intervievate?

Pentru lucrarea mea de doctorat pe care am susţinut-o la Sorbona, Paris I, în 1997, cu titlul Le Milieu artistique et culturel de Brancusi. Essai d’investigation à partir du legs à l’État français, am lărgit aria investigaţiei, dincolo de arhiva păstrată la Centrul Pompidou, la Bibliothèque Kandinsky, cercetînd arhive de la New York, fonduri de stat şi particulare, la Austin (Texas) şi în arhiva românească. În acea perioadă, ştiam că mai trăiau persoane care l-au întîlnit pe Brâncuși: unele dintre acestea, precum Dora Vallier, cunoscut critic de artă, care tocmai publicase, în presă şi într-un volum colectiv, impresiile ei despre Atelierul Brâncuși. Ştiam de asemenea că profesorul Bernard Dorival, care a fost preşedintele juriului de susţinere al tezei mele, l-a cunoscut pe artistul român şi că a fost director adjunct în perioada în care Brâncuși a făcut donaţia. Eram la curent cu prietenia pe care văduva lui Marcel Duchamp, Teeny, şi fiica acesteia, Jacky Matisse-Monnier, i-au păstrat-o. Aflasem că mai rămăseseră în viaţă cîţiva artişti care au locuit în Impasse Ronsin, precum Claude şi Xavier-Lalanne. Cînd am început aceste interviuri, aveam cîteva nume: dar vestea constituirii unui ansamblu de mărturii s-a răspîndit repede şi, spre surprinderea mea, ea a atras mai multe persoane care-mi telefonau ca să-mi transmită amintirile lor. S-a creat astfel un mic cerc de cunoştinţe în jurul amintirilor despre Brâncuși. Interesul meu a fost să pot aduce mărturii autentice şi nu fapte imaginare. Vedem astăzi rezultatul acestor fabulaţii în presa românească, iar acestea nu fac decît să ne îndepărteze de personalitatea autentică a lui Brâncuși.

Ce mărturie a avut cel mai mare impact asupra dumneavoastră în legătură cu imaginea pe care v-o creaserăți deja despre Brâncuși?

Obişnuită cu notele de atelier şi cu abundenta corespondenţă din fondul de arhive, am preluat aceste declaraţii cu precauţie şi le-am integrat discret în concepţia mea despre Brâncuși. De pildă, cîţiva dintre interlocutori, dar foarte puţini la număr, transmiteau acea legendă cum că Brâncuși ar fi fost „un homme à femmes”. Dar foarte puţine dintre mărturii au lăsat să se înţeleagă acest lucru. Brâncuși iubea femeia, el şi-a creat un ideal feminin, o muză unică pe care o idealiza. Este un aspect intim pe care el nu l-a dezvăluit niciodată. Au apărut texte despre iubirile artistului, scrise cu dezinvoltură şi fără nici o bază. Subiectul este extrem de delicat şi trebuie tratat ca atare. Este un aspect care mă preocupă în continuare şi pe care doresc să-l dezvolt pentru a înţelege omul Brâncuși, cu trăirile lui, cu slăbiciunile, cu excesele şi poate cu fanteziile lui. Mărturia unei artiste franceze, Hanna BenDov, transmisă cu duioşie şi respect, dezvăluie o parte a acestui aspect, al relației lui cu femeile, spre apusul vieţii. Amuzantă mi s-a părut declarația sculptorului francez Stanislas Lélio, care destrăma imaginea de „sfînt” impusă de atîtea ori. Brâncuși nu era un sfînt: era un om cu o minte strălucită şi cu un talent deosebit pe care l-a manifestat de mic copil; un dibaci artizan care a dat viaţă formelor cioplite, înnobilîndu-le. Detaşarea pe care şi-a impus-o faţă de „lume” i-a permis să aibă timp să reflecteze la viaţă, la creaţie, la propria-i arta, să înţeleagă rostul lucrurilor. Era un om cu calităţi excepţionale, dar şi cu defecte.

Toate aceste mărturii se întîlnesc, unele reușesc să adîncească anumite aspecte pe care alte mărturii doar le ating în fugă. Dar unele detalii sînt contrazise de alți vorbitori. Un Brâncuși deschis sau nu către lume, volubil sau taciturn, un Brâncuși introvertit sau plin de vervă, un atelier accesibil sau închis vizitatorilor, „maestrul” sau dorința de a nu rosti acest cuvînt prețios. Care credeți că este cauza tuturor acestor diferențe sau mici contradicții?

Diversitatea mărturiilor mi se pare cea mai completă cale de a-l cunoaşte pe artist: n-ar fi fost interesant să întîlnesc persoane care ar fi adus numai elogii şi care ar fi vorbit numai de „genialitatea” lui Brâncuși. Cele mai autentice mărturii sînt acelea care-l prezintă în diferite situaţii, de detaşare sau de încrîncenare, de destindere şi de concentrare. Frumuseţea cercetării pe care am întreprins-o este de a încerca să completez acest puzzle. El însuşi nu se lăsa interpretat, pentru că dorea să păstreze acea umbră de mister care stă la baza creaţiei sale excepţionale. Şi să nu uităm că Brâncuși şi-a fasonat propria-i imagine; nu lăsa nimic la întîmplare, contribuia cu discreţie la profilul pe care avea să-l lase posterităţii. De altminteri, martore sînt şi scrierile sale autobiografice şi autoportretele în care se pune în scenă, de exemplu, în postură de pelerin, pentru a imprima posterităţii aventura lui extraordinară de la începutul secolului XX de a fi traversat Europa pe jos, spre centrul internaţional al artelor.

Se spulberă mituri publice odată cu aceste confesiuni? Pentru mine, unul dintre lucrurile extraordinare pe care le-am cîștigat după această lectură este o imagine mult mai clară asupra atelierului și asupra unui Brâncuși „shaman and showman”, așa cum îl numește Reginald Pollack. E un Brâncuși exact așa cum mi-l imaginam, care își construiește singur totul în jurul său, hipermodest, hiperinovator și în același timp mereu înapoi la rădăcini. De asemenea, un Brâncuși scenograf și regizor perfect al operelor sale. E impresionant cum își descoperea teatral operele în fața vizitatorilor. Pe de altă parte, mă miră viziunea lui Sidney Geist care pare că nu consideră importante rădăcinile sale populare românești.

Mărturiile celor trei artişti americani şi cea a scriitorului Samuel Putnam sînt extrem de preţioase pentru că ele evocă în amănunt atmosfera din atelierul parizian, reiau spusele artistului, aducînd şi comentarii inedite referitoare la operă. Într-o singură frază, Chelimsky caracterizează atelierul: „Atelierul era uluitor. [...] Era ca o catedrală construită pentru un tîmplar”. Sau, redînd o discuţie cu artistul în legătură cu portretul simbolic al lui James Joyce, Chelimsky reproduce o afirmaţie clară ce ar trebui luată în seamă de cei care vorbesc despre artă abstractă la Brâncuși: „Eu nu sînt un artist abstract” – sublinia sculptorul. Reginald Pollack, deşi nu era printre preferaţii lui Brâncuși – şi poate aceasta l-a ajutat să fie obiectiv în ciuda admiraţiei neţărmurite –, pătrunde cu subtilitate în firea lui, îi descrie stările de iritare, dar şi de calm, de autoritate, uneori răutăcioasă, dar şi de duioşie, conturează unul dintre cele mai frumoase portrete ale lui Brâncuși. Intitulînd articolul său „Şaman şi showman”, Pollack rezuma personalitatea artistului, de gînditor, influenţat de budism, gata să distribuie cîte o frază care a intrat în memoria colectivă ca aforism şi, în acelaşi timp, de artist activ şi inventiv, dornic să-şi transforme atelierul în propriul muzeu. Această dualitate i-a permis să dirijeze privirea celor care doreau să-i înţeleagă creaţia: el nu-și explica niciodată lucrările, nu făcea decît să-i incite pe cei curioşi să le privească.

Am vorbit de multe ori cu Sidney Geist, de la care am învăţat să-l privesc pe Brâncuși. Am discutat adesea de legătura sa cu ţara natală: Sidney nu nega rădăcinile româneşti ale lui Brâncuși. Ceea ce a constatat el a fost că, oricît de profundă a fost moştenirea românească, Brâncuși a ştiut să o integreze în opera sa într-o manieră foarte subtilă. A contestat violent cartea lui Edith Balaş tocmai pentru raportul direct pe care autoarea l-a stabilit între arta populară şi sculptura lui Brâncuși. Brâncuși, spunea el, nu a copiat arta populară românească, Coloana fără sfîrşit nu vine direct din stîlpii de pe morminte din cimitirile româneşti. A arăta o poartă de la intrarea curţilor caselor ţărăneşti alături de operele în lemn ale artistului, sau alături de Poarta Sărutului, înseamnă a nu înţelege procesul de creaţie al artistului. Am remarcat aceeaşi simplificare şi reducere a actului creator al lui Brâncuși şi în expoziţia foarte recent organizată la Centrul Pompidou Metz, intitulată Folklore (21 martie-octombrie 2020). Sidney a fost foarte ataşat de România, a învăţat limba română tocmai pentru a-l înţelege pe Brâncuși, dar cred că i-a adus un mare serviciu detaşîndu-l de aceste standarde de artist folclorist. Un artist ca Mihai Olos, de exemplu, demn urmaş al lui Brâncuși, se recunoştea în arta populară prin modul de a lucra lemnul şi chiar prin motivele pe care le trata. Brâncuși însă a integrat tradiţii şi metode de lucru într-o creaţie modernă, novatoare, universală.  

Cum s-a constituit un atît de valoros corpus de texte, semnate de vizitatori americani?

Nu întîmplător am ţinut să adaug interviurilor din prima parte a cărţii patru mărturii deja publicate în ultimii ani de viaţă ai sculptorului sau imediat după decesul lui şi care se află în arhiva păstrată la Bibliothèque Kandinsky, Centrul Pompidou. Fiecare dintre persoanele care au lăsat texte despre el descrie un anumit aspect al personalităţii sale: Oscar Chelimsky şi Reginald Pollack, în calitatea lor de vecini, povestesc întîmplări pe care numai cineva care a trăit în proximitatea lui ar fi putut să le observe. Întîmplări, uneori hazlii, povestite cu tandreţe de artiști mai tineri, fericiţi de a se fi găsit în vecinătatea sculptorului devenit un mit încă din timpul vieţii.

Cu gîndul la atelierul situat în fața Centrului Pompidou, ce credeți că-i lipsește și ce reușește să prezerve? 

Este un loc unic în peisajul parizian: nu este singurul atelier de artist deschis publicului. El este însă ataşat colecţiei Muzeului Naţional de Artă Modernă şi constituie o introducere importantă la ceea ce înseamnă artă modernă, arta secolului XX. Atelierul, aşa cum se prezintă el astăzi, e a treia reconstituire a atelierului din Impasse Ronsin. Toate atelierele din acest cartier de artişti au fost demolate imediat după moartea lui Brâncuși, fiecare artist fiind obligat să-şi găsească un alt spaţiu. În cazul lui Brâncuși însă, statul francez a fost obligat, prin actul donaţiei, să reconstituie atelierul aşa cum era el instalat în Impasse Ronsin şi în cadrul Muzeului Naţional de Artă Modernă. În 1997, această ultimă reconstituire i-a surprins pe cei care au cunoscut atelierul original: aspectul exterior al atelierului nu relua nimic din vechiul atelier: pentru a armoniza atelierul cu clădirea modernă a Centrului Pompidou, arhitecții Renzo Piano şi Richard Rogers au conceput o clădire modernă în care au introdus un spaţiu cu pereţi din sticlă închizînd operele, „ca într-un acvariu”, cum aprecia Dora Vallier în presa vremii, decepţionată de a nu mai regăsi atmosfera pe care o cunoscuse cînd l-a vizitat pe Brâncuși. Dar toate acestea se justifică din punct de vedere muzeistic: direcţia muzeului a privilegiat conservarea operelor care sînt foarte fragile şi a preferat să le expună într-un spaţiu epurat, păstrînd în acelaşi timp conceptul instalaţiei originale. Vizitatorul poate astfel să vadă toate operele expuse, dar nu se poate apropia, nu le poate atinge. Poate fi o mică frustrare, dar această decizie nu face decît să respecte voinţa artistului de a le conserva şi de a le expune după logica sa. Încă de la deschidere, am organizat în mica galerie a atelierului expoziţii tematice din creaţia lui Brâncuși şi apoi expoziţii ale artiştilor contemporani care se recunosc în opera artistului român. Acesta este un semnal important al posterității artistice foarte bogate a lui Brâncuși. Este păcat că, din diferite motive, aceste expoziţii nu au putut intra într-un ritm mai regulat. Ele ar atrage şi mai mult publicul şi ar înviora acest spaţiu, deja înnobilat de operele lui Brâncuși.

interviu realizat de Daria GHIU

Foto: Doina Lemny în Atelierul Brâncuși, 2016 ©Hervé Véronèse