Abandonînd Parisul și străzile sale ciuruite de panourile magazinelor închise, m-am refugiat temporar în Normandia unde, abia sosit, am găsit, din întîmplare, o carte cu un titlu „sentimental”, Suflet sfărîmat, scrisă de un autor japonez. Prezentarea m-a atras căci anunța ficțiunea unei întîlniri dramatice între artă și istorie în contextul violent al războiului sino-japonez de la sfîrșitul anilor ʼ30. Tocmai terminasem un roman, Costumiera de Patrick McGrath, consacrat relației între teatru și Anglia în al Doilea Război Mondial. Continuitate care m-a sedus și, astfel, din Europa am trecut în Japonia pe același fond de conflict militar.

În romanul englez, soția, costumieră reputată, descoperă duplicitatea soțului, un mare actor, interpret unanim recunoscut al lui Malvolio din Noaptea regilor, amantul shakespearian ridicol și cinic, internat în echivalentul unui actual azil psihiatric. Gloria scenelor londoneze se va revela însă a fi fost un fascist deghizat, a cărui nevastă, pe deasupra, era evreică. Siderată, după moartea acestuia, ea îi găsește, ascunsă în reverul unei haine, o emblemă ce îi atesta apartenența la cercurile naziste. Actorul de geniu le frecventa cu același talent cu care pe scenă îl interpreta pe Malvolio. Expertiza accidentală a îmbrăcămintei va denunța jocul dublu al soțului adorat. Dintr-un „costum” de toate zilele, „costumiera” află adevărul care o va deruta pînă la a-și pierde mințile și a sfîrși tragic sub impactul acestui șoc post mortem. Actorul ca sursă de confuzii sfîșietoare pe vremuri incerte politic.

În romanul japonez al lui Akira Mizubayashi, relația dintre artă și război e de asemeni centrală, dar diferit tratată. Teatrului i se substituie muzica. Patru muzicieni sînt reuniți pentru a repeta Rosamunda, cvartetul de o sfîșietoare melancolie al lui Schubert, în sala unui centru cultural din Tokyo, cînd un caporal brutal îi surprinde și îi agresează violent. Pentru a-și afirma autoritatea obtuză, el va sfărîma vioara primului violonist sub ochii fiului său, ascuns, din precauție, într-un dulap. În contextul fascist al Japoniei din ʼ38, tatăl va fi acuzat de simpatii comuniste și eliminat, în timp ce adolescentul, grație unui prieten, va fi adoptat și va trăi la Paris sub o dublă identitate, franco-japoneză.

Tînărul orfan se va consacra fabricării de viori, dar mai cu seama reparării viorii distruse ale cărei resturi le-a putut recupera. El a resimțit traumatismul viorii și știe că nu-l va putea depăși decît confruntîndu-se cu dezastrul instrumentului... șapte ani îi va consacra acestei operații.

Dacă soția actorului cu identitate dublă nu va rezista revelației devastatoare, tînărul rezistă tocmai în numele deciziei de a reconstitui vioara spartă. O haină și o vioară: prima revelează o culpabilitate, în timp ce a doua invită la o restaurare. Pe fond de persistență a celor care li se asociază: actorul duplicitar sau tatăl integru. Și, de aceea, ambii revin ca fantome pentru a comunica direct cu urmașii, fiecare în mod opus, sub impactul acestor urme traumatice.

Akira Mizubayashi utilizează termenul de „suflet” în sensul literal al cuvîntului desemnînd piesa centrală a unei viori ce asigură propagarea și uniformitatea sunetelor. Ea determină calitatea instrumentului. Și acest „suflet” concret protagonistul decide să-l reconstituie, dar, totodată, operația devine curativă pentru propriul său „suflet” interior. Vioara și omul se asociază într-un efort comun de refacere.

Traumatismul viorii l-am trăit și eu, ca traumatism al măștii. Al măștii de teatru Nô superbă pe care, din iubire, am privit-o ore în șir aproape de un calorifer care nu i-a fost propice și i-a determinat deteriorarea. Masca, vag restaurată, e de atunci camuflată pe pereții apartamentului pentru a nu mă confrunta cu rănile persistente ce-i afectează puritatea. Vinovat, am ascuns-o și astfel, laș, m-am protejat. Nu demult, i-am arătat-o unui prieten plastician, Mircea Cantor, și i-am împrumutat-o pentru a se inspira, mi-a mărturisit el, nu doar de la imagini, ci și din prezența unui obiect concret. Traumatismul se atenuează știind că un artist o privește și că, poate, îi regăsește „sufletul”. De aceea aștept „masca” reparată, dublu al „viorii”, amîndouă japoneze.

Azi, după aceste încercări îndelungi, după aceste așteptări fără de sfîrșit, azi nu sîntem noi înșine răniți? În mod diferit, dar răniți. Un ajutor ne e necesar. Cine ne va repara? Și brusc îmi amintesc titlul unui roman vizionar scris de o prietenă, Maylis de Kerangal, Réparer les vivants. Repararea celor vii, depășirea traumelor și reanimarea dorinței de viață. Ca în romanul japonez unde descendentul muzicianului martir se consacră viorii sparte și, în final, reanimate. A nu accepta distrugerea și a viza „repararea” e un act de rezistență. Și totodată de speranță în ciuda încercărilor trăite. De „reînviere”.

Ieri, pe malul mării, am văzut un tînăr care avea bine rînduite pe un cărucior cîteva veșminte, o pătură și, liniștit, fără să cerșească, privea orizontul cenușiu. N-am îndrăznit să-i ofer ceva. Tăcerea impunea respect. Cine-l va repara?

Revenit acasă, m-am refugiat în fața a două imagini ce adoptau același regim de expresie. Nu strigăt și lamentație, ci rezervă pudică a oamenilor atinși în „sufletul” lor cel mai profund, oameni reduși la tăcere. Traumatism absolut ce se exprimă prin economia gesturilor și mutismul vocii. O lume s-a prăbușit și ei își ascund privirea pentru a nu-i constata dezastrul și a se retrage în propriul interior ca într-un refugiu ultim. Impresionat, observ înrudirea între gestul Mariei Magdalena dintr-un tablou agățat pe zidul biroului și cel unei femei pe un teritoriu libanez devastat ce adoptă aceeași postură. Gesturile durerii.

Traumatismul viorii, traumatismul oamenilor… A repara obiecte și ființe mi s-a părut a fi vocația ce succedă războaielor. Cele vechi și cel recent.

P.S. În ajunul deschiderii muzeelor, o prietenă care conduce celebrul muzeu Orangerie m-a invitat să descopăr, singur, expoziția Suprarealismul în plină lumină. Ea reunește tablourile lui Magritte pictate în timpul războiului mondial reluînd maniera de a picta a lui Renoir. Tablouri hibride, decepții flagrante. Artistul era bătrîn sau vremurile nu-i erau favorabile? Din nou despre consecințele „lumii ieșite din țîțîni”, cum spune Hamlet.

George Banu este eseist și critic de teatru. Cele mai recente cărți publicate: Viață și teatru pe scena lumii (Editura Polirom, 2021) și O lumină în inima nopții (Editura Nemira, 2021).

Foto: wikimedia commons