O recentă întîmplare mi-a adus aminte de „atelierul“ (workshop, pe înţelesul tuturor...) pe care, anul trecut, actorul şi regizorul britanic Michael Pennington l-a ţinut, la Ipoteşti, cu tineri actori români. A fost o săptămînă intensă, bogată, în acelaşi timp obositoare şi binefăcătoare. Tinerii actori – dintre care unii puteau defila prin lume cu un CV impresionant – chiar au învăţat ceva în cursul acelei întîlniri; au avut parte de o experienţă de care, cu siguranţă, îşi vor aminti mereu cu bucurie. La fel cum îşi vor aminti şi de meşterul căruia i-au fost calfe în acest atelier – sau, dacă preferaţi, de profesorul căruia au încercat să-i calce pe urme. De-aici gîndul m-a dus la pedagogi, în general, şi la propriii profesori, unii minunaţi, alţii aşa-şi-aşa... şi mi-am zis că mare lucru este să-i înveţi ceva, orice, pe alţii, şi că mare e (sau ar trebui să fie) responsabilitatea cuiva care crede că „ştie“ mai mult decît ceilalţi şi, mai ales, că e în stare să le transmită celorlalţi acest mai mult. Şi mi-am zis că, în propriul ei interes, societatea ar trebui să-i aleagă foarte atent pe aceia cărora le deleagă misiunea de a produce indivizi superiori mediei, indivizi calificaţi să se ocupe în exclusivitate de un anumit domeniu – pentru că nu mai sîntem, nu-i aşa?, nici în Antichitate, nici în Renaştere, unde omul se pricepea la toate şi unde profesorul, învăţătorul, cu totul altă menire avea. Ba nici în Evul Mediu nu stăteau lucrurile prea diferit. Am văzut, la scurt timp unul de altul, două spectacole aparţinînd unor regizori din „grupa mijlocie“ (de vîrstă), unul aflat spre limita ei de sus, celălalt, mai aproape de cea de jos, dar care au fost în Institutul de Teatru (de fapt, pe vremea lor devenise deja Academie; sau Universitate?) studenţii aceluiaşi profesor – Valeriu Moisescu. Valeriu Moisescu a fost (este, însă nu mai profesează) unul dintre acei regizori prin care teatrul trăieşte cotidian, respiră aerul timpului său şi aspiră să se încrusteze în memoria cetăţii. A montat mai ales la „Bulandra“ şi la Teatrul Mic, coexistînd paşnic cu confraţi mai renumiţi,  lucrîndu-şi spectacolele cu mînă uşoară, cu inteligenţă, precizie şi spirit, şi făcîndu-şi mulţi prieteni. Dintre mizanscenele lui ţin minte şi acum, după destui ani, Ofiţerul recrutor de George Farquhar (la Mic), Secretul familiei Posket de Arthur Wing Pinero şi, mai ales, Mizantropul de Molière (la „Bulandra“). După 1990 s-a dedicat aproape exclusiv profesoratului. Şi niciodată nu l-am auzit plîngîndu-se de studenţii săi; despre fiecare a avut o vorbă bună, o apreciere generoasă, un calificativ amabil. În mod special despre cei pomeniţi acum: Claudiu Goga şi Theodor-Cristian Popescu.

Mai tînăr decît colegul său, Claudiu Goga (actualmente directorul Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Braşov) a debutat exploziv cu un Conu’ Leonida... caragialian conturînd limpede absurdul al cărui strămoş a fost genialul ILC. Au urmat spectacole diverse ca tematică (deşi atingînd toate, într-o măsură sau alta, această zonă expresivă: Sinucigaşul de Nikolai Erdman şi Angajare de clovn de Matei Vişniec sînt doar două exemple, în fugă), diverse însă şi ca valoare; sau, mai bine zis, ca grad de reuşită. De astă dată, Goga a montat, la Teatrul Naţional din Iaşi, Rinocerii de Eugène Ionesco – piesă „grea“, semnificativă în chip special pentru teatrul românesc: a fost primul text ionescian jucat la noi (într-un memorabil spectacol la Comedie, spre mijlocul anilor 1960). Montarea de la Naţionalul ieşean – agreabilă în dimensiunea ei strict vizuală şi sonoră (scenografia: Ştefan Caragiu şi Lia Dogaru, muzica: Bogdan Burlăcianu) – începe foarte bine; descrierea cartierului parizian unde îşi face brusc apariţia „rinocerita“ ce-i va afecta pe cetăţeni (faimoasă metaforă pentru înregimentarea în filistinismul tîmp-agresiv) are pregnanţă şi farmec, iar tonul relatării e exact; din păcate, pe scenă se instalează treptat o atmosferă călduţă şi bleguţă, tensiunea (s)cade, protagonistul Bérenger (Constantin Puşcaşu) devine plîngăreţ, iubita lui, Daisy (Silva Helena Schmidt) – a cărei pondere în acţiune creşte considerabil spre partea a doua – e arătoasă, dar complet depăşită de rol, ceea ce dezechilibrează grav întregul, moliciunea îi contaminează încet-încet pe toţi interpreţii, inclusiv pe antagonistul Jean (Teodor Corban), singurul cu prestaţie energică pînă spre final. Îţi vine-a crede, aproape, că morbul despre care vorbeşte Ionesco şi-a născut, în spectacol, un dublu, contrar, dar la fel de primejdios. 

Absolvent din cea dintîi promoţie postdecembristă, Theodor-Cristian Popescu s-a arătat interesat de la început (cu abateri rare) de vocaţia socială, investigativă şi terapeutică a teatrului. Înainte de a se stabili, pentru o vreme, în Canada, succesele sale temeinice s-au numit Eu cînd vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean, Copiii unui Dumnezeu mai mic de Mark Medoff sau Îngeri în America de Tony Kushner – texte contemporane şi „problematizante“, vorbind despre toleranţă, înţelegere, deschidere. Mai eclectic în alegeri după revenirea în ţară, Theodor-Cristian Popescu a pus nu demult în scenă la „Nottara“, în premieră pe ţară, Metoda de Jordi Galcerán, o (aparentă) farsă despre manipulare, mizînd pe răsturnări permanente de situaţie şi rezolvări-surpriză. Simplu, net, elegant „croit“ (cu sprijinul scenografului Ştefan Caragiu), spectacolul – avîndu-i în distribuţie pe Cerasela Iosifescu, Alexandru Jitea, Adrian Văncică şi Gabriel Răuţă – se urmăreşte cu interes constant şi constantă plăcere. Precum, cîndva, spectacolele maestrului.

P.S. Din mizeriile memoriei obosite: titlul piesei lui Janusz Glowacki (jucată la Tîrgu-Mureş în varianta Fără acoperiş şi despre care am scris acum două săptămîni) nu este Electra..., ci Antigona la New York. Măcar să fi fost rude!... 

Alice Georgescu este critic de teatru.