Nu demult, veterana scenelor din România – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi (n. 1840) – a dat, în Capitală, un adevărat recital bipartit, întrucît prezenţei la Festivalul Naţional de Teatru cu Aici, la porţile beznei, spectacol pe teme din tragedii eline, în regia lui Mihai Măniuţiu, i-a urmat îndeaproape un turneu-fulger cu alte două producţii ale anului 2010: Zeul măcelului de Yasmina Reza, în regia directorului general Cristian Hadji-Culea, şi O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, în regia invitatului Alexandru Dabija. Jucate în regim de campanie – reprezentaţii succesive două zile la rînd –, ultimele două spectacole au demonstrat abnegaţia actorilor ieşeni, ca şi hotărîrea lor de a „face totul“ pentru a se lăsa văzuţi de spectatorii – şi comentatorii de specialitate – bucureşteni. Ce-i drept, venerabila scenă moldavă pierduse de ceva vreme (cam multişoară) obiceiul de a le arăta şi altor români interesaţi produsele sale specifice – ba că sala (în nesfîrşită restaurare), ba că (vorba ceea) criza, ba că una, ba că alta, pe scurt, cortina bătrînei doamne a teatrului autohton (dacă mi se permite acest împrumut fotbalistic) a tot rămas coborîtă pudic în faţa ochilor curioşi ai străinilor de tîrgul cu grai dulce. Poate că desantul bucureştean masiv de acum anunţă începutul unei ere mai deschise. 

Mai ales că Naţionalul ieşean are ce arăta. În primul rînd, tocmai, deschidere – în faţa propunerilor stilistice (sau, măcar, formale) ale unor regizori foarte diferiţi între ei şi, apoi, o trupă bine calibrată, ai cărei componenţi pot acoperi, practic, toată gama de oferte dramaturgice din Antichitate pînă în prezent. Poate că, mai mult decît în cazul altor coabitări de acest fel, existenţa în oraş a unei şcoli de teatru unde „dăscălesc“ actori de bază şi de vază ai Naţionalului i-a adus celui din urmă siguranţa zilei de mîine sub raport artistic, iar tinerelor mlădiţe altoite treptat în „ochiurile“ ansamblului ori avînd şanse de a ajunge cîndva acolo, sentimentul apartenenţei la un trunchi solid, cu rădăcinile încă vii. „Per total“, cum se zice, chiar dacă suportă unele nuanţări particulare, impresia este net favorabilă. Plasată în debutul seriei, reprezentaţia cu Zeul măcelului de Yasmina Reza a demarat încetişor, cu motoarele reglate, parcă, pentru o cursă mult mai lungă decît cele 80 de minute promise în programul de sală. O conversaţie anodină, „de salon“, între două cupluri drăguţe şi politicoase, deşi pretextul întîlnirii nu e unul prea agreabil: fiul oaspeţilor i-a spart un dinte fiului gazdelor, într-o bătaie de puştani, la şcoală. Doamnele sînt de acord că vinovatul trebuie să-şi ceară scuze, domnii (ca bărbaţii, deh!) sînt un pic mai ţepeni, dar, nu-i aşa, sîntem persoane civilizate şi ar fi regretabil să... etc. Decorul (Rodica Arghir) e curăţel-convenţional, tonul şi tonusul mizanscenei sînt corecte, accentele stau unde trebuie, actorii – Călin Chirilă, Haruna Condurache, Constantin Puşcaşu, Oana Sandu (în ordine alfabetică, toţi fiind foarte buni) – se descurcă perfect la nici doi metri de spectatori (locul acţiunii: Sala Studio a Odeonului), totul e bine, dar, cumva-cumva, începem să ne cam plictisim... cînd, pe neaşteptate, observăm că tensiunea a crescut, glasurile au urcat, conflictul mocneşte, izbucneşte, se multiplică, se transformă, pare că se stinge, se reaprinde, pîrjoleşte tot; simţim pe limbă cenuşa reproşurilor nerostite, a frustrărilor nedepăşite, a speranţelor neîmplinite. Dozarea măiastră  (da!) a efectelor, expunerea precis-chirurgicală a mecanismului banal prin care cuvintele devin gloanţe dum-dum, ţinuta impecabilă a montării readuc în reflect(o)are un regizor care, prea mult timp, a stat în umbră – şi nu numai în umbra propriei glorii din anii 1980, ai Teatrului Mic şi, apoi, ai Teatrului Naţional din Craiova: Cristian Hadji-Culea. Uneori, modestia poate echivala cu un delict. (By the way: piesa celei mai jucate autoare franceze a luat un sac de premii internaţionale şi i-a avut în distribuţii, printre alţii, pe Isabelle Huppert, acasă, şi pe Ralph Fiennes, la Londra.) 

Aşteptată cu palpitaţiune, O noapte furtunoasă a început la 20 de minute după... măcel, Călin Chirilă fiind Jupîn Dumitrache, iar Haruna Condurache, Ziţa. Am avut impresia că efortul de dinainte i-a costat – mai ales replicile Ziţei erau aproape ininteligibile. (Las’ că nici colegii odihniţi...) O foarte frumoasă – ce noutate! – şi... naturalistă scenografie (Dragoş Buhagiar) a mutat istoria cu ambiţul, bagabontul şi celelalte în faţa casei lui Titircă Inimă-Rea, unde se petrec o sumă de activităţi dintr-acelea care, după cunoştinţele mele, nu se petrec(eau) nici în mahalaua bucureşteană cea mai sordidă, spectacolul despre asta vorbind: despre mahalaua bucureşteană. Întocmai ca şi piesa, aş zice, şi întocmai ca şi filmul lui Lucian Pintilie pe teme caragialiene (De ce trag clopotele...); dar ce se poate pe hîrtie şi pe film nu se poate pe scenă. Că pe Alexandru Dabija (întocmai ca pe ILC) îl doare realitatea pe care o arată e clar şi tulburător; „arătarea“ se confundă însă cu realitatea – şi n-ar trebui. Altminteri, personajele sînt desenate viguros şi expresiv, iar unele soluţii au... schepsis (ca să explic cum e cu arătarea şi confundarea). Excelentă – Petronela Grigorescu (Veta), foarte buni – Florin Mircea (Ipingescu) şi Doru Aftanasiu (Spiridon, ca homeless bătrîn), corect – Dumitru Năstruşnicu (Chiriac), timorat de companie şi (de aceea?) strident – (prea) tînărul Cosmin Maxim (Rică). Autorecomandare: poate, cîndva, de revăzut? Şi recomandare: nu ocoliţi Teatrul Naţional din Iaşi pe motive de vîrstă! De orice vîrstă. 

Alice Georgescu este critic de teatru.