Atît pentru cei ce lucrează în lumea scenei cît şi pentru spectatorii „obişnuiţi“, Teatrul „Bulandra“ este – am mai spus-o şi cu alte ocazii – un fel de Liebling, de favorit necondiţionat. Deşi istoria sa atestată depăşeşte binişor jumătatea de secol, mica fabrică de spectacole de lîngă Podul Izvor (mărită, mai tîrziu, cu sala situată lîngă Grădina Icoanei) ocupă în inima oricărui iubitor de teatru din România locul special al mezinului, un loc ţinut mereu cald de amintirea misterios perpetuată a fabuloasei personalităţi a Luciei Sturdza (Doamna Bulandra, cum e numită şi azi, la aproape cinci decenii de la ieşirea definitivă de sub reflectoare), dar şi de amintirea atîtor şi atîtor actori, regizori şi spectacole care au configurat fizionomia cîndva inconfundabilă a scenei naţionale. Şi astăzi încă, în nebănuite străfunduri de ţară sau în neaşteptate locuri de pe mapamond, întîlneşti oameni care oftează nostalgic evocînd timpurile cînd călătoreau cu trenul pînă la Bucureşti sau, în rarele turnee „afară“ ale teatrului, se înghesuiau cu prieteni şi cunoştinţe în maşini, ca să ajungă la cutare sau cutare spectacol al „Bulandrei“. Cum vă place, Nepotul lui Rameau, Proştii sub clar de lună, Livada de vişini, Leonce şi Lena, Revizorul, D’ale carnavalului, O scrisoare pierdută, Azilul de noapte, Elisabeta I, A douăsprezecea noapte, Cabala bigoţilor, Hamlet, Dimineaţa pierdută, Furtuna... Din această înşiruire de titluri iscată, la întîmplare, de capriciul memoriei se desenează nu doar epoca de aur a teatrului românesc, ci şi o întreagă lume unde, chiar dacă obstacolele ridicate de frică şi prostie nu lipseau (unele dintre spectacole au fost interzise de cenzură după numai cîteva reprezentaţii), adevăratele cuvinte de ordine erau excelenţa, seriozitatea, profesionalismul, disciplina, fantezia, libertatea – şi, mai ales, iubirea. 

„Bulandra“ de azi, cu sălile ei renovate şi modernizate (în care găsirea locului înscris pe bilet e o aventură palpitantă...), trage deopotrivă foloasele şi ponoasele renumelui trecut. Căci comparaţia – de neevitat – nu dă întotdeauna cîştig de cauză prezentului; uneori, o asemenea formulare devine chiar eufemism de complezenţă. Şi totuşi, puterea amintirii e redutabilă; îi vine în ajutor prezenţa în continuare pe scenă a unora dintre cei mai buni artişti pe care i-a avut vreodată România. Şi, indiferent cît de tare se iubesc, în particular, membrii ansamblului, pe scenă se instaurează aproape fără greş un spirit de echipă care comunică sălii un mesaj deopotrivă simplu şi profund: la „Bulandra“, teatrul e respectat. 

Sînt, toate acestea, motive pentru care orice regizor vrea – ba chiar visează – să monteze aici. Asta nu înseamnă şi că orice regizor ajunge să o facă. 

Yuri Kordonsky, rus stabilit în America, se află acum la a cincea colaborare cu Teatrul „Bulandra“, după Unchiul Vanea de Cehov, Căsătoria de Gogol, Crimă şi pedeapsă după Dostoievski şi Sorry de Aleksandr Galin. Numai autori ruşi, după cum se vede – şi tot un autor rus, Pavel Sanaev, a produs textul celei mai recente premiere de la sala Izvor: Îngroapă-mă pe după plintă, titlu un pic bizar, dar căruia numele traducătoarei Maşa Dinescu îi dă garanţia exactităţii şi, totodată, a plasticităţii. (Paranteză: mi-ar fi plăcut să par mai instruită decît sînt; cum, însă, nu am dobîndit un caiet-program al spectacolului – am scris şi în numărul trecut despre aceste neştiute ajutoare ale cronicarului – şi cum ghinionul face să am o relaţie imprevizibilă cu Internetul şi genialul său Google, tot ce ştiu despre montarea de la „Bulandra“ este ce am văzut cu ochii. Nu pot, prin urmare, să spun dacă este vorba despre o piesă propriu-zisă ori despre o proză dramatizată şi nu pot să spun nici cum, unde şi cînd s-a mai manifestat, în materie de literatură, Pavel Sanaev. Oare cum se descurcau criticii pe vremea cînd nu existau calculatoare şi – vai! – nici programe de sală?...) În spatele acestui titlu deconcertant se ascunde o poveste „de viaţă“ oarecum banală: un copil de vreo opt-nouă ani este crescut de bunici (şi mai ales de bunică) pentru că ei – bunicii – nu sînt de acord cu felul de trai al mamei copilului, care are voie să-l vadă doar cîteva minute, la intervale mari de timp; practic, băiatul e sechestrat – din dragoste. „O telenovelă!“, a calificat cineva, cu dispreţ, montarea. Da, poate că, dacă ar fi durat o oră şi jumătate, spectacolul asta ar fi fost. Dar, în cele patru ore cît durează, sumara istorie este astfel detaliată, studiată, luminată, analizată (deloc comentată, însă) încît ea capătă amploarea şi semnificaţiile unei tragedii clasice. Personajele au timp să se desfăşoare, să se (auto)descrie, să-şi trăiască adevărul pînă în nuanţe infinitezimale, să ne indigneze şi să ne emoţioneze – şi încremenirea unei săli arhipline a stat dovadă pentru ştiinţa înaltă cu care acest timp e folosit. Nimic „artistic“ nu pare să se petreacă în spectacol – regizorul nu pare să regizeze, actorii nu par să joace. Interpreţii doar există şi povestesc o întîmplare; dar toţi, de la extraordinara Mariana Mihuţ (bunica), al cărei monolog de aproape douăzeci de minute, la final, este o mostră neverosimilă de Artă a Actorului, la Marian Râlea (băieţelul), la Claudiu Stănescu (bunicul), la Andreea Bibiri (mama), la Marius Florea Vizante (iubitul mamei) şi pînă la Profira Serafim (infirmiera, un rol minuscul) realizează performanţa unică de a părea că există doar pentru a (ne) povesti acea întîmplare. Peste necredinţa noastră se aşterne la sfîrşit, purificatoare, ninsoarea.

Alice Georgescu este critic de teatru.