Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş (singura instituţie de spectacole din această categorie posedînd două companii care joacă în limbi diferite, respectiv română şi maghiară, împrejurare unică în Europa şi, poate, şi în lume, motiv pentru noi să fim mîndri, deşi, am impresia, nu sîntem), Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, aşadar, înconjurat de vaste suprafeţe „pietonale“ ocolite, de luni bune, de pietonii care vor să-şi protejeze pantofii şi picioarele, Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, pe scurt, se înalţă falnic spre capătul superior al „centrului“, adică al arterei centrale rămase, şi azi, promenada favorită a cetăţenilor de felurite vîrste. Pe una dintre străzile laterale ce duc spre el se află un mic „salon de frumuseţe“, unde m-am dus să-mi dreg coafura în timpul unui sejur de cîteva zile în această neliniştită urbe din inima României; era un sejur profesional, desigur, însă... nici să speriem lumea nu se cuvine... Intru acolo la ora stabilită, mă aşez pe scaunul de spălat, închid ochii şi încerc să mă relaxez; înăuntru se mai aflau, pe lîngă coafeza „mea“, o colegă de-a ei şi o clientă. Acelea discutau. Vorbeau despre un căţel pe care şi-l luase fiica uneia; apoi n-am mai înţeles ce spuneau; apoi au trecut la şampoane, vopsele etc., apoi iar n-am mai priceput. După cîteva momente de stupoare, mi-am dat seama ce se întîmpla: cele două doamne alternau româna şi maghiara într-un flux perfect omogen, fără poticniri sau ezitări în vreuna dintre secvenţe. Nu puteai să ghiceşti care era românca şi care, unguroaica; nici de ce nu rămîneau la o singură limbă. Cîteva clipe am crezut că, din cauza poziţiei mele oarecum contorsionate, am probleme de percepţie; am trecut apoi, la coafat, pe scaunul de lîngă ele – conversaţia a continuat, liniştită, în acelaşi stil; din cînd în cînd intervenea cu vreo remarcă şi coafeza mea; tot aşa: în româneşte sau în ungureşte, după caz. Nimeni nu părea mirat(ă). Am plecat de-acolo zîmbind. 

În cele trei zile cît am stat la Tîrgu-Mureş am văzut cinci spectacole, la Naţional, la Institutul de Teatru şi la Studioul Yorick; unul în româneşte, patru în ungureşte. Parţial, aşa s-a nimerit; parţial, despre invitaţia făcută mie de către „unguri“, „românii“ au aflat relativ tîrziu. Comentez mai departe doar spectacolele în limba maghiară, pentru că mă voi întoarce la Tîrgu-Mureş să mai văd cîte ceva şi „dincolo“. Sau „dincoace“? 

Platonov este, probabil, piesa cehoviană cel mai rar jucată; compusă la începuturile dramaturgice ale autorului, nici nu e, de fapt, o piesă: este un vast material dramatic, nefinisat şi neîncheiat. Orice referire la text atinge, obligatoriu, superbul film făcut de Nikita Mihalkov la începutul anilor ’70 – Piesă neterminată pentru pianină mecanică; nici Zsolt Harsányi, regizorul spectacolului de la Compania „Tompa Miklós“ a Naţionalului, nu pare să fi fost imun la farmecul operei cinematografice, o adiere subtilă din atmosfera de-acolo animînd şi unele rezolvări de-aici, mai ales la nivelul relaţiilor dintre personaje. Nu asta are importanţă, însă; regizorul a izbutit o descifrare atît de nuanţată, de acută, a psihologiei eroilor cehovieni, încît spectacolul se urmăreşte cu sufletul la gură, deşi nu e scurt şi (din cauza costumelor neinspirat gîndite uneori, neîngrijit executate alteori) nici prea „aspectuos“; decorul, în schimb, inteligent şi expresiv (Adrian Ganea, student), dă o dimensiune în plus acţiunii, înglobînd întreaga sală în spaţiul de joc. Distribuţia, alcătuită aproape exclusiv din actori (foarte) tineri, evoluează ireproşabil, fiecare interpret avînd „momentul“ său; îi amintesc, pentru excelenţa prestaţiei, pe Katalin Berekméri, Barna Kelemen Bányai, Barna Bokor (Platonov), Klára Tompa, Csaba László şi, într-un rol mic, pe Ramóna Gecse, cu sublinierea că nimeni nu a rămas „în anonimat“. 

La Academia de Teatru tîrgumureşeană există obiceiul ca, periodic, profesorii de actorie şi cei de regie să se „producă“ specific în faţa auditoriului; în felul acesta, oricine poate verifica direct calificarea profesională a oricăruia dintre „dascăli“ în meseria pe care o predă (închipuiţi-vă aşa ceva la UNATC!). Astfel, acelaşi Zsolt Harsányi (profesor de regie) a montat Guppi de Vasili Sigarev, cu Katalin Berekméri, Gyula Zalányi şi Attila Gáspárik (profesori de actorie, ultimul fiind şi rectorul Academiei). O piesă scurtă şi densă despre sclavia psihologică şi, poate, sexuală a unei femei exploatate de un soţ abuziv; un spectacol intens şi puternic; o interpretare actoricească, iarăşi, ireproşabilă. (Din raţiuni „organizatorice“, despre celălalt spectacol văzut la Academie – Nora – voi vorbi cu alt prilej.) Amplasat într-unul din bastioanele cetăţii medievale, Yorick Stúdió a pornit ca o iniţiativă privată a cîtorva actori din trupa maghiară a Naţionalului, căpătînd ulterior o autonomie ce-i permite să coproducă spectacole împreună cu instituţia-mamă. Este cazul recentului Fără acoperiş, adaptare după Electra la New York de Janusz Glowacki. Titlul montării spune (aproape) totul despre acţiune, plasată în mediul vagabonzilor newyorkezi; spaţiul relativ ingrat al Studioului a fost bine „decorat“ de Timea Takács, dar regizorul Árpád Tóth (care, altminteri, a ştiut să pună accentele tensionale unde trebuie) a ignorat distanţa foarte mică dintre actori şi spectatori, astfel încît, cu excepţia lui Barna Kelemen Bányai, actorii joacă avînd, parcă, în faţă o sală uriaşă; ori, măcar, normală.  

...Să fie un reflex al normalităţii pe care o aşteaptă, la Tîrgu-Mureş, cu toţii?  

Alice Georgescu este critic de teatru.