Prin forța calendarului și proverbiala numărătoare de boboci legată de începutul toamnei, festivalurile bucureștene s-au urmat cu frenezie unul după altul, cîteva întîlniri s au suprapus, cîteva titluri le-am regăsit circulînd din festival în festival. Decît o suită de cronici înghesuite, aș vorbi mai degrabă aici de cîteva momente la care m-am oprit, după logica criticului care, în fața unor rafturi pline de cărți, alege doar cîteva volume, în funcție de preferințe, fără să respingă neapărat celelalte titluri. De fapt, caut rezonanțe, corespondențe secrete, ca în sonetul baudelairian, sau pur și simplu coerența intimă a tematicii propuse deja din subtitlul festivalurilor. În cazul Fest-In, de la Teatrul „Nottara“, cu tema sa ce face cu ochiul unor preocupări la modă, vezi „criza feminității“, multe dintre spectacole au propus o structură teatrală solidă, nefiind întotdeauna puse pe rîs bulevardier. Ca, de pildă, Vrăjitoarele din Salem, în regia lui Vlad Cristache, de la Teatrul din Ploiești, spectacol sumbru și solid articulat, sau un altul, pe care l-am regăsit și în FNT, după Iona lui Marin Sorescu, în viziunea lui Gábor Tompa, sprjinit pe un actor cu o prezență scenică puternică, Gabriel Răuță, fără să-mi șteargă însă amintirea unui George Constantin – pariu imposibil și inutil, de altfel. Sau, în cele două festivaluri, Republica Melania, de Irina Nechit, regia Gelu Colceag, cu performanța Rodicăi Mandache și mai ales eleganța melancolică a scenografiei, Adrian Damian, un decor alb, imaterial, populat de siluete scheletice de cocori de altădată, indiciu că ne aflăm deja în altă lume, personajul continuînd parcă să trăiască dincolo de nori în moarte.

Subtitlul acestei ediții a FNT a fost „Teatrul, clipa magică a istoriei“ și ne a ghidat gîndurile încă de la bun început prin cîteva întîlniri la HUB FNT ARCUB, ca aceea dedicată Europei Libere, pentru a nu uita, în prezența a două „figuri mitice“ ale postului de radio, N.C. Munteanu și Emil Hurezeanu, perioada în care să asculți Europa Liberă era periculos, vezi și cazul elevului Mugur Călinescu, la baza piesei Gianinei Cărbunariu Tipografic majuscul. Am început astfel carnetul meu de festival cu un spectacol după un text de Székely Csaba, Nu regret nimic, montat de Zoltán Lendvai din Ungaria, realizat la Teatrul de Nord din Satu Mare, care ne invită în tabăra călăilor, un rar caz de conștiință al unui fost ofițer de Securitate. Îmi amintește monologul Alinei Nelega despre Hess și al său decalog al crimei… Așadar, de la bun început, ni se promite multă istorie, dar și cîteva clipe de magie sau de profesionalism, condiția secretă și indispensabilă a magicianului. Un FNT complex, care include artele scenografice, superbe expoziții de Paul Bortnovschi sau costumele Doinei Levința, un „Experiment teatral“, grafica lui Cristian Pepino, multe discuții și lansări de carte la HUB-ul Festivalului. Dar inima, miezul rămîne teatrul… Dacă vrem să înțelegem mai bine subtitlul Festivalului, ales de Marina Constantinescu, ar trebui să ne punem de la bun început întrebarea despre ce magie vorbim. Și, de fapt, cînd putem vorbi mai mult despre magie decît atunci cînd vorbim de magia directă, irezistibilă a actorului? De pildă, o primă ilustrație, cu Before breakfast, piesă într-un act de Eugene O’Neill, o teribilă descindere în infern a personajului principal, cu puternice și patetice note autobiografice, căreia îi dă corp și suferință mută Richard Bovnoczki, alături de Mihaela Trofimov, în desenul atent, calculat la nuanțe, de Andrei și Andreea Grosu, realizat la Teatrul din Brăila.

Sau Marius Manole, torturat pînă la sadism în viziuna epuizantă a unui Richard al III-lea haotic, dar un spectacol care, după reflecție, ridică multe și utile semne de întrebare (nu am urmărit întreaga demonstrație a celor două versiuni prezentate de Andrei Șerban, și poate de aceea salut pentru moment doar magia actorului, sau a formidabilului cameleon care este în acest spectacol Marius Manole).

Aș trece la Jurnal de România. Timișoara, clipa de intensă bucurie artistică și emoțională a Festivalului, Carmen Lidia Vidu fiind, cu seria acestor Jurnale, opera aperta, de urmărit deci… o magiciană a tehnicii video, a actorului carte-deschisă, aici șase actrițe, în amintirile cărora a știut să scormonească, în documente, în istoria României de vreo 30 de ani încoace.

Ajung, în fine, la momentul de grație colectivă a acestui recviem național, Pădurea spînzuraților, magie și istorie, semnat de Radu Afrim. Romanul lui Rebreanu, pe care unii tineri îl descoperă în anul Centenarului cu uimire și învață să citească, mai ales prin acest spectacol, propria istorie națională cu ochii de azi, un trecut care revine fără voia noastră. Afrim nu a contemporaneizat povestea locotenentului Apostol Bologa, care, înrolat în armata imperială austriacă, preferă să dezerteze și alege moartea pentru a nu lupta împotriva propriului neam. Și aici întrebarea va reveni în spectacol sub alte forme, cu imagini de azi. De fapt, povestea Pădurii spînzuraților rămîne un spectacol-document ca o insectă prinsă într-un chihlimbar al timpului. Cîteva semnale de alarmă, de la ridicarea cortinei, drujbele care se aud amenințătoare în vreme ce pe scenă cîțiva bărbați neclintiți stau cu un picior îndoit pe trunchiuri de copaci doborîți. Ieri și azi se întrepătrund mereu. Nu e posibil ca noi să luptăm împotriva noastră, exclamă Bologa, în vreme ce pe marele ecran din fundal se văd imagini ale protestelor din 10 august 2018 din Piața Victoriei. Sau finalul extraordinar, zguduitor, „Unde mergem?“, se întreabă Bologa îndreptîndu se spre spînzurătoare, în vreme ce pe ecran se rostogolesc în avalanșă imagini de violență ale zilelor noastre și scena e ocupată de tineri în costume contemporane. Din distribuție amintesc doar cîteva nume: Alexandru Potocean (Apostol Bologa), de o mare energie și finețe în același timp, dublat de un personaj invizibil celorlalți, Marius Manole, aerian și tăios, căci este vocea conștiinței lui Bologa ce se deșteaptă; Richard Bovnoczki (Klapka), prietenul solid și zdrobit și el de istorie; Ada Galeș, Raluca Aprodu; Natalia Călin sau bocitoarele autentice, cîntărețe din satele din preajma Becleanului. Cosmin Florea semnează scenografia, un spațiu ce se animă și vibrează în jurul personajelor, cîteodată în dialog neașteptat, dar creativ cu unele imagini din spectacolele lui Romeo Castellucci sau, mai recent, Thomas Joly, omul jucărie în mîna destinului. Radu Afrim a venit în festival cu alte două spectacole, Sub fiecare pas e o mină neexplodată într un razboi neterminat cu tine, extrem de personal, pe un text propriu, despre care am mai scris, și Dansul Delhi (pe care nu l-am văzut încă).

Andrei Măjeri crede și el în magia imaginii, este tema spectacolului său pe un text al unui autor mexican puțin cunoscut, Ernesto Anaya, Las Meninas. Sîntem preveniți de la început: „Totul este moarte renăscută. O călătorie către pieire, către sfîrșit“. Sîntem toți sortiți morții, dispariției. Și pentru că lumea este imagine, singura salvare este să supraviețuiești prin imagine, prin artă. Într-o Spanie din Secolul de Aur, dar pe date istorice transfigurate a căror garanție rămîne numele lui Velásquez, Infanta, meninele și piticii se agață de iluzia unei nemuriri prin artă. Celebrul tablou al lui Velásquez, Las Meninas, devine pretextul și scopul final al tăvălugului ce se prăvălește pe scenă, o explozie de culori, de sunete, de muzică profană sau religioasă – un cor de bărbați cu un bariton extraordinar, Robert Lázcko Vass –, costume care devin argumente scenografice (Lucian Broscățean și Irina Chirilă, decor), valuri de ceață și interpreți extraordinar de preciși, dintre care se desprind Imre Eva în Infanta și Szücs Evin, Velásquez, un ansamblu omogen și care funcționează la unison ca un mecanism bine uns. Infanta va avea deci tabloul ei și partea ei de nemurire, ultima scenă, o reconstituire extrem de rafinată, oglinzi, imagini ce se răsfrîng, dispar și revin, și mai ales poza finală, personajele încremenite întru eternitate, cu cuplul regal în miniatură în fundal, un citat teatral al unei pînze celebre.

Cît despre Istorie, ca să revenim la „lozinca“ festivalului, sarcina a revenit și de astă dată teatrului de inspirație socială din zona teatrului independent, construit pe mărturii și documente, în vizor în ultimii ani, celebrați azi cam peste tot sub eticheta comodă și generoasă de „30 de ani de libertate“: Istorie la persoana I, cu o echipă de tineri interpreți de la Teatrul „Luceafărul“ din Iași, animată de Oltița Cîntec, Baladele memoriei de un colectiv de la Reactor de Creație și Experiment din Cluj, dar unde am recunoscut spiritul inconfundabil al primelor texte ale Nicoletei Esinencu și lungile sale monoloage, cu sinceritatea crudă a unor vieți banale, undeva în margine (vezi seria inedită a Dromomaniilor sale), sau, la Centrul Educațional Replika din București, Limite, propus de Mihaela Michailov și Radu Apostol, o radiografie a sistemului educațional din România după spusele creatorilor înșiși, și care pleacă de la cazuri reale. Revenind la clipa magică a acestor istorii, de-a lungul festivalului, teatrul nu prea a avut de ales, le-a topit una în alta pur și simplu, în serile sale cele mai reușite. Ca, de pildă, Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, text de Yann Verburgh și regia de Eugen Jebeleanu, co-producție ARCUB și Compania Ogres, Franța, istorie contemporană transfigurată de intensitatea ideilor și de emoția artistică, o echipă franco-română care a încheiat fericit acest Festival. 

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.

Foto: Pădurea spînzuraților, Adi Bulboacă