Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe“ se desfăşoară la Cluj, la Teatrul Maghiar de Stat (care, fireşte, îl şi organizează), la începutul lunii decembrie. Care e periodicitatea sa nu pare, deocamdată, foarte limpede, festivalul aflîndu-se doar la a doua ediţie; prima a avut loc în 2007 şi unii (e drept, nu şi directorul Gábor Tompa) spuneau că următoarea va avea loc peste doi ani. Este un amănunt puţin important; ceea ce contează rămîne – acum şi întotdeauna – calitatea întîlnirilor pe care le propune festivalul. Nu ştiu cum a fost acum trei ani; de astă dată a fost foarte bine.
Mai întîi, reuniunea clujeană a izbutit să se ţină aproape de titlul pe care şi l-a ales, dar şi de ambiţia (mărturisită? nu ştiu) de a deveni o placă turnantă a artei teatrale din zona Europei centrale şi nu numai. Astfel, spectacolele invitate s-au încadrat cu stricteţe în aria cooperării (termenul sună puţin cam tehnic, dar exprimă realitatea) dintre artişti de felurite naţionalităţi – fenomen tot mai răspîndit în lumea de astăzi, dar care încă mai suscită prin unele locuri uimiri, perplexităţi sau nervozităţi. Exemplul cel mai frapant şi mai „complex“ în acest sens ar fi Febră de Wallace Shawn (american), jucat (în engleză, cu traducere simultană la cască în română şi maghiară) de Simona Măicănescu (româncă stabilită la Paris), în regia lui Lars Norén (suedez). Pe de o parte. Pe de altă parte, aceste spectacole au avut în comun o (voită) extindere a graniţelor teatralităţii aşa-zicînd tradiţionale, „clasice“, spre teritoriile adiacente ale dansului, artelor plastice ori muzicii – un exemplu pentru această definiţie a interferenţelor tutelare fiind Woyzeck sau Schiţa unui vertij după Büchner, creaţie a celebrului Josef Nadj, artist de origine maghiară din Vojvodina, trăitor în Franţa – de-altminteri ţara care a şi produs montarea, prin două instituţii din oraşe diferite, Rennes şi Orléans, acum circa 16 ani, obsesia noutăţii nevizitîndu-l, din fericire, pe Tompa. Un fel de ghiveci cultural, prin urmare, în înţelesul cel mai bun şi mai gustos al cuvîntului, pregătit special pentru un public dispus (şi, mai ales, educat, prin munca tenace a aceluiaşi Tompa, conducător al teatrului clujean din 1990) să-l aprecieze fără prejudecăţi legate de provenienţa unuia sau altuia dintre ingrediente.
Apoi, ocazia reuniunii a fost folosită de către gazde pentru o adevărată paradă a spectacolelor lor din ultimul an, spectacole semnate, în ordinea prezentării în festival, de Gábor Tompa (Leonce şi Lena de Georg Büchner şi Alcoolicii de András Visky), Matthias Langhoff (Măsură pentru măsură de Shakespeare), Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean şi Radu Apostol (Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică, scenariu colectiv, coordonat dramaturgic de Ştefan Peca), Andrei Şerban (Strigăte şi şoapte după Ingmar Bergman), Dominique Serrand (Lysistrata sau oraşul femeilor de Aristofan) şi Tom Dugdale (Jurnalul unui nebun de Gogol). Or, cum trupa clujeană este recunoscută, la ora actuală, drept cea mai bună din România şi cum cei mai mulţi dintre regizorii înşiraţi sînt artişti nu doar renumiţi, ci şi viguroşi, fie şi numai această avalanşă „locală“ ar fi asigurat festivalului un nivel valoric semnificativ. Dacă adăugăm însă titlurilor amintite pînă acum Sfîrşit de partidă de Samuel Beckett, pus în scenă la compania madrilenă Teatro de La Abadia de polonezul Krystian Lupa, laureatul din 2009 al Premiului Europa pentru Teatru, Pyramus&Thisbe 4 You, după Shakespeare, producţie a Teatrului Odeon sub direcţia de scenă a lui Alexandru Dabija (Premiul UNITER 2009 pentru cel mai bun regizor), Aceeaşi mare, după Amos Oz, realizat la Teatrul Naţional Habima din Israel de Hanan Snir, Opereta de Valère Novarina, pus în scenă de autor la Teatrul „Csokonai“ din Debrecen, sau cele două versiuni ale piesei lui Witold Gombrowicz Ivona, principesa Burgundiei, aduse de Teatrul „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe (regia: László Bocsárdi), respectiv de Teatrul „Wyspianski“ din Silezia, Polonia (regia: Attila Keresztes), obţinem imaginea unei bogăţii şi, totodată, a unei diversităţi impresionante a afişului reuniunii. Şi enumerarea nu e completă.
În plus, la Cluj au fost concerte, expoziţii, lansări de carte, conferinţe, ateliere, adică tot ceea ce transformă un festival de teatru într-un moment de cultură. Vom mai vorbi despre unele dintre spectacole sau dintre evenimentele „colaterale“. În loc de concluzie, o speranţă: poate că Interferenţele îşi vor trimite undele pînă departe în Europa – trecînd şi prin Bucureşti.
Alice Georgescu este critic de teatru.
