Ne cam place criza

Ziarele i-au făcut rubrică. Politicienii au inclus-o în discursuri, de obicei pe post de justificare. Managerii au domesticit-o înfiinţîndu-i un departament special. Deşi dată dispărută de zeci de ani, criza se dovedeşte încet-încet comestibilă, de-a noastră. În ultimele şase luni am încercat " şi în mare măsură am reuşit " să ne convingem că, dacă-i cumva boală, avem resurse să-i găsim antibioticul potrivit. Dar, de fapt, încă n-am începe tratamentul. Ce noi sînt ştirile despre pierderile record pe care le anunţă unii şi alţii! Ce palpitant e să calculezi de cînd nu s-a mai dus aşa de jos indicele cutare! Ce interesante sînt regrupările politice şi senzaţia trăită parcă mai la concret că Pămîntul e cam mic! Aşa că parcă am mai trage de timp. Scăpăm de criză " sau mai precis de impulsul de a mai numi criză ceea ce ni se întîmplă " abia cînd ne vom fi plictisit de ea. Dar plictisit pe de-a-ntregul, nu ca acum, cînd încă o mai preţuim pentru adrenalină. Şi pentru inedit. China "nouă" Mai ales că ceva-ceva evenimente se petrec. Protagonişti previzibili pînă mai ieri au comportamente noi. Obiceiurile se schimbă. Reacţiile sînt altele şi îi vezi pe mulţi într-o lumină de care nu ai fi putut face rost în vremuri "normale". De pildă, China. Înainte de criză, toată lumea îi ştia rolul. Ţara multinaţionalelor înfrăţite cu comuniştii cu simţ antreprenorial. Mînă de lucru ieftină şi docilă, dar cu un sistem politic bun de criticat din cînd în cînd. Acum, China-i barometru şi colac de salvare. Nicicînd n-a avut parte de atîta atenţie şi de tot setul respectabil de instrumente de măsurare rezervat de regulă democraţiilor. Dar nu la nivelul ascuns-informal de pînă mai ieri, ci pe faţă pînă şi în mediile de tradiţie, care ţineau la aparenţe. Iată: se revigorează puţin industria textilă în China? Rapid, un articol în International Herald Tribune care analizează impactul global al veştii. Vorbeşte premierul Jiabao la congres de creştere economică de 8%? Ziariştii asaltează sala congresului, iar declaraţiile umplu agenţiile de ştiri. Şi parcă şi bursele se mai întremează. Are lumea bună cîte un plan de criză (stimulus spending plan)? Are şi China aşa ceva! Declară Hillary Clinton că pe primul loc pe agenda vizitei ei la Beijing este economia, şi nu drepturile omului? Oops, asta e mai greu de încadrat, dar într-o zi-două trece şi nu se mai pune problema vreunei decriptări. Cît de bine va ieşi China din criză la capitolul respectabilitate se vede cînd americanul şi chinezul sînt aşezaţi pe acelaşi palier. Sau mai exact în aceeaşi barcă, la modul că ori scapă amîndoi, ori nici unul. O explică James Saft de la Reuters, care spune că profilul americanului este cel al "cheltuitorului pe credit", pe cînd cel al asiaticului este "economul", "strîngătorul". Saft susţine că echilibrul era pînă acum asigurat astfel: Asia exporta în Statele Unite, strîngea banii şi-i împrumuta apoi tot americanilor " care, la rîndul lor, cumpărau din nou de la asiatici. Lanţul s-a rupt cînd americanii au strîns cureaua. Provocarea constă acum în a-i face pe japonezi şi chinezi să cheltuiască. "Greu lucru, şi oricum cu mult mai lent decît devine americanul mai strîns la pungă" " spune Saft. Dar există alternativă? Nuanţe locale Mai spre zona noastră, criza aduce o solidaritate proaspătă a ţărilor din centrul şi răsăritul Europei, forjată mai ales printr-o delimitare faţă de vechea Europă. Motive sînt: nu avem încă euro pe post de monedă naţională, sîntem mai noi în clubul european, avem background similar în materie de istorie recentă. Din superficialitate, s-ar putea deduce că apropierea e stimulată şi de o atitudine comună faţă de criză. Nimic mai greu de susţinut, şi vin cu exemplul Ungariei şi al României. În vreme ce Bucureştiul îşi trimite preşedintele în loc de premier la o întîlnire europeană a şefilor de guverne şi se tot frămîntă dacă să se împrumute sau nu, Ungaria are atitudini tranşante. Încasează fără menajamente sau angajamente vreo 8 miliarde de euro de la UE. A luat şi alte 16 miliarde de la FMI, 1,3 de la Banca Mondială şi încă nu s-a oprit. Premierul Gyurcsany a mai cerut "pentru ţările estice" un ajutor de 180 de miliarde de euro. Nu ştiu dacă e bună sau nu strategia împrumuturilor. Dar la nivelul coerenţei, Ungaria pare să stea mult mai bine decît România. Şi, aparent, Guvernul de la Budapesta e mai interesat să îi conserve populaţiei puterea de a cheltui, spre deosebire de autorităţile române care se zburlesc la datornici să-şi achite neîntîrziat ratele la bănci. Şi puţină criză în cheie culturală Şi încă o observaţie, care poate ţine mai degrabă de pitorescul crizei. În topul afacerilor profitabile în vremurile acestea de restrişte financiară se află casele de licitaţie din domeniul operelor de artă. Într-un interval de cîteva luni, şi Christie’s, şi Sotheby’s au fost luate prin surprindere de apetitul clienţilor pentru achiziţionarea de tablouri sau alte obiecte de artă. Două exemple telegrafice: la prima licitaţie din acest an, Christie’s vinde un tablou pe o sumă de trei ori mai mare decît cea pe care o estimase iniţial " şi e vorba aici de sute de milioane de dolari. Iar o săptămînă mai tîrziu, Sotheby’s scoate pe piaţă 29 de tablouri şi sculpturi şi vinde 22 dintre ele la preţuri record. Tendinţa e conturată şi confirmată în perioada care a urmat. E clar: criza dă naştere la doi poli de îmbulzeală " la oficiile de plasare de forţă de muncă şi la casele de licitaţie.