<i>Bunul</i> public şi <i>răul</i> privat

Publicat în Dilema Veche nr. 191 din 8 Oct 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Cu siguranţă, întrebat fiind de adevărul său, fiecare grup va încerca să argumenteze proeminenţa acelui argument al propriei expertize asupra tuturor celorlalte. Dar, cum nu toate au acces la caracterul public al spaţiului public, axiomele sînt parcă invizibile sau, poate, nu sînt rostite prea des: 1. Proprietatea privată este garantată şi, pe cale de consecinţă, la fel trebuie să fie şi exerciţiul netulburat al acestei proprietăţi. Spaţiul privat, de la propria locuinţă la terenul meu, este acea expresie a proprietăţii care mă interesează în economia acestui text. 2. Spaţiul public este locul aducerii în mijloc, în vederea prezentării argumentelor, a negocierii, a schimburilor şi a deciziilor (i.e. răspunsul la întrebarea "unde au loc evenimentele descrise?", dar şi, fizic: bucată de teritoriu). Aducerea în centru se face astfel încît, în principiu, fiecare opinie parţială şi partizană este îndreptăţită la vocea şi la vizibilitatea ei, indiferent cît de puţini sau de pauperi i-ar fi reprezentanţii. Dacă binele public impune grevarea unei servituţi asupra proprietăţii private, trebuie negociată o soluţie de compromis prin care partea privată pierde - sau deleagă - din exerciţiul neîngrădit al posesiunii, dar cîştigă, în compensaţie, ceva echivalent. Adevărurile fragmentare (ale grupurilor con-locuitoare ale urbei) sînt prezentate în spaţiul public de către reprezentanţi ai cetăţenilor (consilieri locali, fiecare după afilierea sa politică, parlamentari, alţi aleşi) şi/sau de delegaţi ai intereselor expuse (experţi şi lobby-işti: de la ONG-uri - purtătoare ele însele ale unor filamente de interes public, la firme specializate, care promovează deschis unele interese private de grup). Deciziile se iau pe principiul majorităţii celor care au drept de vot (în democraţie) sau pe principiul impunerii puterii asumate sau delegate (în regimurile autoritare, totalitare, în dictaturi). Derivînd cu necesitate din 1), rezultă că exerciţiul proprietăţii mele trebuie îngăduit, ocrotit şi, mai mult decît atît, garantat, în integralitatea sa, de către comunitatea în mijlocul căreia aleg să îl exercit. Este un contract de coexistenţă, în virtutea asumării şi de către mine a respectării aceluiaşi principiu, atunci cînd el se aplică şi celorlalţi. Dar cum se face că, dacă un hoţ îmi invadează proprietatea, el este (sau ar trebui) pedepsit de lege, dar cînd o comisie de experţi a primăriei sau a statului hotărăşte (fără a mi se solicita opinia) că pe proprietatea mea am voie să construiesc doar un anume procent, sau deloc, sau doar într-un anumit fel, sau doar pentru alţii, aceşti stimabili nu au aceeaşi soartă cu cel pătruns prin efracţie în locuinţă? Un prim răspuns este acela că experţii primăriei sînt delegaţi de către binele public, la constituirea căruia am participat şi eu, cetăţeanul deţinător de proprietate privată, cînd am votat Constituţia, sau Parlamentul (şi, deci, un guvern ce se bucură de sprijinul majorităţii celor aleşi), sau consiliul local al urbei. Un al doilea răspuns este expertiza: o seamă de specialişti sînt mai calificaţi decît noi, plebea, la problemele oraşului. Urbaniştii, spre pildă, ştiu urbanologie, o ştiinţă despre oraş în permanentă criză (dovada o reprezintă uimitele studii despre oraşe altfel, precum Lagos, despre fenomenul de sprawl, despre Noul Urbanism etc.). Drumarii ştiu să ia străzile trasate de urbanişti şi să le dea profil transversal, scurgeri, rezistenţă în timp. Restauratorii vă vor spune că nu trebuie să mişcaţi o iotă de pe casa bunicului şi că trebuie să trăiţi precum dînsul (dacă veţi scoate igrasia şi veţi consolida casa implodată în sine după deceniile de expropriere), pentru că bine şi frumos este ca oraşul vechi să rămînă vechi, cu orice preţ (inclusiv în sens economic), iar oraşul nou nu are decît să plece la periferie; dar nu în parcuri, pentru că, deşi există obligaţia să plantaţi patru arbori la fiecare copac tăiat, mai bine blocăm oraşul decît să urmărim dacă s-au făcut plantările. PUG-ul tuturor şi PUZ-ul fiecăruia Pe scurt, experţii statului, ai primăriei, ai regiilor, ba chiar şi experţii pe care îi veţi angaja vor rosti cu glas înalt o seamă de limitări ale exerciţiului dreptului dumneavoastră de proprietate. Majoritatea se vor comporta ca şi cînd ar fi deţinătorii adevărului absolut asupra oraşului. Toţi aceşti oameni cred că binele comun li se datorează, criteriile lor de judecată fiind, ai zice, absolute. Aşa se face, spre pildă, că avem un plan de urbanism general (PUG), adică o lege de dezvoltare a oraşului cu parfum de secol XX (prima jumătate), elaborat de experţi, şi din care actori reali ai oraşului (mediul de afaceri, de exemplu) au fost reprimaţi. Ştim unde cred experţii că trebuie să fie clădiri înalte (cu alte cuvinte, ştim unde trebuie interzisă construirea lor, pe motive exclusiv de "estetică" urbană: pretutindeni altundeva). Dar oamenii - de la cel mai umil cetăţean la cel mai important actor economic - nu sînt reprezentaţi deloc în legile de dezvoltare ale urbei lor. Proprietatea privată "încasează" ce vor alţii pentru ea, dar ea, ca principiu fondator al oraşului, nu este vizibilă nicăieri. Aşa se face că presa consemnează - diabolizînd-o - multitudinea de planuri de urbanism zonal (PUZ) prin care exact acest interes privat se exprimă public. Ce pofteşte proprietatea privată de la oraş? Exerciţiul netulburat al dreptului său, pe care modul în care cineva - un grup onorabil de experţi - l-a exercitat în numele, pe seama şi în locul său nu o mulţumeşte. Vocile reprezentate sînt, în acelaşi timp, voci reprimate: cineva ştie în locul tău şi pe seama ta ce îţi este mai bine. De ce este de condamnat această cerere legitimă, a exerciţiului - în parametrii legali ai binelui public - şi nu interdicţia, pe care corupţia pe de o parte o sabotează? De ce este a priori rău să construieşti înalt? Este greşit să ocupi spaţiul public, în loc de a-l extinde şi în interiorul parterului clădirilor celor noi, dar, altfel, de ce e înălţimea un motiv de insomnie pentru intelectuali? De ce trebuie musai menţinut jos nivelul cutărei "zone de protecţie" ultracentrale, alungînd afacerile la periferie, în zone care nu le sînt proprii, şi condamnînd centrul la ruină şi irelevanţă, dar cu amintiri coşcovite, căci bani pentru atîta ţîfnă nu-s? De ce este criteriul conservării mai important acum decît cel al dezvoltării urbane? Toate acestea sînt întrebări legitime. Dar nimeni nu le dă răspuns, iar autoritatea se comportă de parcă e de la sine înţeles că small is beautiful, că less is more şi alte lozinci recitate pe de rost. Absenţa gîndirii critice este motivul pentru care luăm drept adevăruri pioase propoziţii foarte chestionabile sau care au fost puse în criză şi evacuate din contemporaneitatea profesiunilor respective de ani buni sau decenii. Principii asumate şi negocierea pe caz Primul lucru pe care cu toţii îl avem de făcut este să acceptăm principiile enunţate la început. Al doilea lucru pe care îl avem de făcut este să ne aşezăm la masa negocierilor. De o parte, binele public (prin autorităţi, societate civilă şi experţi, dar cu smerenie, căci sînteţi acolo pentru că aţi fost aleşi de cetăţeni, numiţi de aleşii acestora şi plătiţi din banii publici pentru cea mai onestă şi cea mai calificată opinie de expert). De cealaltă parte, proprietatea privată (dar cu smerenie, pentru că aceasta este învăluită de publicitatea spaţiului public, de ex-punerea ei, de contribuţia la binele comun, iar proprietatea imobiliară este cea mai vizibilă şi, deci, mai co-prezentă la constituirea spaţiului public). Al treilea lucru pe care toate părţile aflate în negociere trebuie să îl asume: dacă binele public impune o servitute asupra spaţiului privat, trebuie ca, obligatoriu şi concomitent, să ofere şi un privilegiu consolator. Te expropriez, fie! Sînt cazuri extreme, de cauză publică, dincolo de orice bănuială; dar o fac la valoarea de piaţă cea mai favorizantă pentru tine (recomand studierea modului în care s-a reconstruit Berlinul după 1990). Nu îţi dau voie să dărîmi cutare clădire, pentru că aduce aminte de strămoşii mei, sau ai noştri, fie! Dar eu mă îngrijesc de restaurarea casei vechi şi/sau îţi ofer condiţii de impozitare blînde pe proprietatea grevată de decizia mea. Nu construieşti deloc pe proprietatea ta, pentru că şi-au pus comuniştii parcuri, uzine, străzi şi blocuri, fie! Dar îţi ofer teren în suprafaţă sau valoare echivalentă altundeva. Încă nu s-a auzit, în spaţiul public, decît de interdicţiile enunţate mai sus, nu şi de compensările care ar trebui, ca rezultat al negocierii oneste, să le însoţească. Singure, grevările impuse arbitrar asupra dreptului de proprietate sînt tocmai cauzele care produc corupţie pentru a le eluda, ocoli, potenţa. Acum, nici un proces de negociere nu are loc între binele public şi spaţiul privat. Iată de ce justiţia devine spaţiul în care aceste negocieri reprimate se produc. Pentru mîine, negocierea între toţi actorii spaţiului unei urbe este soluţia. Dacă unii blochează deliberat aceste negocieri prin extrapolarea propriului domeniu de competenţă (important, dar sectorial, limitat în economia vieţii oraşului), este hilar să se mai şi plîngă atunci cînd, în mod firesc, dreptul de proprietate blocat îşi cere dreptul la cetate.

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

capsunari spania
Italia și Spania nu mai sunt preferate de românii care vor să muncească în străinătate
Italia și Spania nu mai sunt în topul preferințelor românilor care vor să muncească în străinătate, acestea situându-se abia pe locurile 10 și 11 într-un clasament al statelor europene.
depasire inconstienta FOTO captura video jpg
Șofer de autocar, depășire kamikaze pe linie continuă. Alți doi șoferi au evitat un carnagiu rutier VIDEO
Un conducător auto a forțat o depășire pe linie continuă, obligând alți doi șoferi să iasă practic de pe șosea ca să evite producerea unui grav accident rutier.
Mugur Isărescu - conferinţă de presă sediul BNR - 6 iul 2022 / FOTO Inquam Photos / George Călin
Isărescu: „Am pus cursul valutar tampon la creșterea prețurilor energiei“. Dolarul a atins un nou record
Creșterea accelerată a dolarului în raport cu leul poate fi considerată un tampon pentru creșterea prețurilor la energie, care se răsfrânge în prea multe produse, a explicat Mugur Isărescu.

HIstoria.ro

image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.