În urmă cu vreo două decenii, cînd intelectuali americani autohtonişti şi intelectuali francezi deconstrucţionişti intrau în coliziune în spaţiul universitar american, primii îi acuzau pe cei din urmă de distrugere a ethosului american: „in the United States, deconstruction is absurd, since we have never had a high culture of any kind. Far from being overliterate, we are still preliterate“ (Camille Paglia, „Ninnies, Pedants, Tyrants and other Academics“, în New York Times, 5 mai 1991). Se prea poate ca un motiv asemănător să stea la baza unui mod românesc de a practica limbajul, bazat pe personificarea exagerată. Altfel spus, cuvintele trebuie să devină suflete, persoane, pentru ca noi să le putem înţelege, simţi, să putem dialoga cu ele. De aceea, probabil, în limba română este foarte-foarte greu să faci teorie şi e, în schimb, mult mai simplu să faci „critică“, pamflet, banc şi, desigur, poezie. Această tendinţă spre întruchiparea cuvintelor afectează mereu rarele polemici teoretice din presa noastră culturală. În cea despre care voi vorbi îndată, dezacordurile părţilor au ca izvor un diferend: o neînţelegere asupra aceloraşi noţiuni. 

Românul e un cititor nerăbdător 

Fiecare enunţ publicat intră într-un spaţiu de ecou extrem de complex cu cele la care se referă, cele pe care le implică, cele pe care le corijează sau cele pe care le completează. Pentru un autor, e foarte greu să controleze toată această inserţie multiplă, de aceea enunţurile lasă mereu indici, urme, pe care autorul nu le recunoaşte cînd scrie, pe care poate nu le va recunoaşte niciodată. Pe măsură ce timpul trece, indicii respectivi plasează enunţul pe diverse etaje ale culturii scrise: enunţul poate fi uitat sau, dimpotrivă, reţinut de memoria unei comunităţi. Dar „urcarea“ sau „căderea“ enunţului ori termenului vine întotdeauna ca efect al unor convergenţe sau divergenţe dintre semnificaţiile atribuite de autor noţiunilor şi ceea ce „se ştie“, doxa pe care această atribuire o mobilizează. De pildă, cuvîntul „penibil“ înseamnă, în limba franceză, „dificil“, referindu-se la o acţiune. Dar, avînd în vedere ridicolul personajelor care se opintesc să realizeze ceva, în româneşte „penibil“ a ajuns sinonim cu „ridicol“. În registru ideologic, dacă spui „comunism“ – ajung unde voiam – trimiţi automat la dictatura ceauşistă a ultimilor cincisprezece ani, dar uiţi de orice text programatic sau utopist de secol XIX, de literatura de avangardă, de principii pe care „comunismul“ lui Ceauşescu le-a călcat în picioare (principala contradicţie: internaţionalismul comunist vs naţionalizarea lui ceauşistă). În 1989, nomenclatura ceauşistă, „revoluţionară“ era poate cel mai reacţionar segment social din România. 

Unul dintre aceşti indici lăsaţi vederii de enunţurile noastre, foarte accesibil, ţine de semantica pragmatică. Noţiunile, conceptele întrebuinţate pot fi folosite în sens larg sau îngust, lato sau stricto sensu, în funcţie de necesităţile argumentaţiei. Diferenţele pot fi mici, dar şi enorme, la fel ca şi în cazul perspectivei vizuale. De pildă, privite din elicopter, cartierele de blocuri ale oraşelor comuniste puteau părea grandioase; de aproape însă, ele deveneau ghetourile pe care le ştim astăzi din versurile primelor producţii hip-hop româneşti. Despre lăţimea şi îngustimea sensului unor noţiuni aş vrea să vorbesc şi eu ca sursă a diferendului, în legătură cu ceea ce apare drept cea mai consistentă polemică ideologică din ultima vreme. Voi nota cu LS sensul larg al noţiunilor întrebuinţate, cu SS pe cel îngust. Presupoziţia mea este că, în româneşte, pentru a putea „spune lucrurilor pe nume“, sensul larg este mult mai frecvent decît cel restrîns. Ultimul ar cere din partea autorului prea multe incursiuni terminologice, oţioase pentru cel care aşteaptă nerăbdător să afle „ce vrea să spună autorul“. Iar românul e un cititor nerăbdător. 

O dispută „ideologică“ (LS) recentă i-a avut ca oponenţi pe filozoful Gaspar Miklos Tamas şi pe istoricul Vladimir Tismăneanu; apoi, de fiecare parte, pe Alexandru Polgar şi pe Mihail Neamţu. Marginal, Ion Vianu a publicat un excelent articol despre ideologie în România, în revista 22 („Are un sens să fii de dreapta în România?“, nr. 1065), repede înconjurat de tăcere, pentru că, neavînd fisuri, nu poate fi atacat. În mod semnificativ, primii au publicat în paginile aceleiaşi reviste, 22, notorietatea lor în spaţiul publicistic românesc fiind neîndoielnică, astfel încît culoarea ideologică a revistei să nu apară alterată. Apoi, doi cadeţi au continuat-o în reviste diferite, Al. Polgar în „stîngista“ revistă Cultura, iar M. Neamţu în „conservatoarea“ revistă Dilema veche. Ar trebui să consider această polemică fie dintr-o parte sau din alta, fie „apolitic“ – ceea ce desigur că nu se poate, cu toate că unii susţin, printr-o politică proprie, contrariul. Or, eu cred că fiecare parte are dreptatea ei, tocmai pentru că tranzitivitatea discursului lor este redusă de lipsa de explicitare a sensului noţiunilor întrebuinţate. Nu scriu acum pentru a împăca taberele, ci pentru a observa cît de mult este îndatorată această dispută dezinteresului preopinenţilor pentru SL-ul sau SS-ul, noţiunilor pe care le folosesc. 

„Deviaţia marxistă“ 

Premisa de la care pornesc mi-a fost sugerată de o antologie Marx, a lui Maximilien Rubel (Karl Marx, Sociologie et critique. Pages choisies, traduites et presentées par Maximilien Rubel, Paris, Payot, 1970, 2008), precedată de o lungă prefaţă şi de un lung studiu introductiv – o sută cincizeci de pagini împreună – în care principala idee tematizată este cea a diferenţelor duse pînă la opoziţie (şi nu o „simplă ectopie“...) dintre corpusul Marx şi marxism (în franceză, avem două adjective derivate de la Marx: „marxisme“ şi „marxien“: ceea ce pleacă de la Marx şi ceea ce îi aparţine lui Marx). Dar pledoaria pentru „deviaţia marxistă“ a atîtor autori şi apoi a regimurilor de dictatură populară din Europa de Est în raport cu „Marx“ duce direct la obiecţia pe care o ridică G.M. Támas în Genealogiile comunismului asupra regimului „capitalist de Stat“ pe care l-am suportat sub numele de comunism (SL). De aici, diferendul. Diferendul dintre „comunism“ (SL ) şi „comunism“ (SS) se reduce, de fapt, fie la tăcere – polemica e de fapt imposibilă, zonele de schimb dintre cele două tabere sînt albe –, fie la umanizarea limbajului, la modificarea lui în figură (în chip) şi la utilizarea lui ca atare.

Faptul că de la o discuţie despre comunism s-a alunecat uşor, fără explicaţii, la una despre marxism, stînga, deconstrucţionism etc. vădeşte cît de insignifiante sînt sensurile cuvintelor pentru participanţii la polemică. Voi lua, pentru că este cel mai evident, cazul textului lui Mihail Neamţu: „Marxismul liric şi revolta mesianică“ (Dilema veche, nr. 338). „Comunismul“ înseamnă pentru autor marxism, neomarxism, revoluţie, leninism, stalinism, deconstrucţionism, PCR, Dej, Ceauşescu. Foarte bine. Mihail Neamţu are dreptatea lui, dar nu vrea s-o explice, oferind-o ca „dreptate“ (SL) pe baza argumentului istoric al „comunismului real“ (SS). Autorul acuză: „...textele neomarxiştilor îşi permit să asume o mare cantitate de uitare“. Ce uită ei? Simplu: crimele şi dezastrele înfăptuite în numele comunismului. 

„Comunismul“ lui G.M. Támas şi al lui Alexandru Polgar, pe de altă parte, este o noţiune mai degrabă estetică şi spirituală care descinde din discursul, pe de o parte, al lui Marx însuşi (aşa romantic cum este), Jacques Rancière sau Jean-Luc Nancy; este un comunism stricto sensu, care nu asumă ceea ce s-a produs în numele lui, ci ceea ce se poate gîndi şi simţi pornind numai de la texte. Sigur, Al. Polgar nu trebuie şi nici nu uită ce s-a întîmplat, istoric, în numele comunismului, doar că inteligenţa îi spune că noţiunea însăşi nu se poate apăra într-un proces intentat ei. Pentru Mihail Neamţu, „comunismul“ funcţionează la fel ca „neoliberalismul“ pentru stîngişti: cele două noţiuni vizează nu un stricto sensu, ci tot ceea ce recursul justificator la ele permite: crimele „comuniste“ şi dezumanizarea „neoliberală“, criminală, în cele din urmă. Dar tot pentru Mihail Neamţu, de pildă, atunci cînd vine vorba despre crime comise în numele catolicismului, argumentele vin pe linia conceptualizării SS a religiei, conform unor texte, nu a unor fapte comise în numele... 

Cînd se refuză el însuşi patetismului, tînărul intelectual specialist în teologie are dreptate: tot ceea ce a devenit putere politică explicită în numele comunismului a dus la moarte şi la crimă. Dar aici se opreşte exerciţiul său intelectual. Pentru că nu mai citeşte, nu mai vede ceea ce spun adversarii săi ideologici. Pus în faţa unui duşman invizibil, Mihail Neamţu se ia la trîntă cu un alter ego în aserţiuni care converg înspre apoteoza unei personificări imposibile: „Nu este oarecum aberant să descriem – aşa cum o face G.M. Támas – regimul Ceauşescu drept «regim fascist» (...) doar pentru a disculpa noţiunea de comunism?“. Această întrebare retorică pusă de un distins istoric al ideilor, filozof, teolog, director ştiinţific etc. dă de gîndit mai mult decît polemica în sine. Indicele lăsat de acest enunţ fals interogativ, înmuiat într-un bemol lapidar („oarecum aberant“), blochează orice acces la un schimb argumentativ, dar rămîne (în schimb) ilustrativ pentru un mod de a gîndi foarte răspîndit, unul pe cît de simplist pe atît de aducător de satisfacţii: există un vinovat, un ţap ispăşitor, de găsit în discurs. Cu alte cuvinte, dacă pentru unii, puţini, discursul e un obiect şi o practică a gîndirii, pentru alţii, mai mulţi, discursul este vinovatul la rigoare, în lipsa accesului la real. 

De-a lungul istoriei recente a României, vinovaţi au fost atît oameni: străinii, ţiganii, evreii, femeile, naziştii, comuniştii, cît şi sisteme: monarhia, comunismul, democraţia. E drept, de foarte multe ori vinovaţi sîntem chiar noi, dar aici vorbim mereu de un „noi“ (SS), adică de o parte din noi pe care tot „noi“ (partea bună) ar trebui s-o eliminăm. Mai simplu pare, în măsura în care realitatea e atît de complexă, să culpabilizăm pur şi simplu noţiunile sub care realitatea se poate înghesui pe căprării, la modul general; să împărţim, altfel spus, realitatea în bună şi rea, sorbind-o dintr-o sorbire noţională. Iar acest drept nu ne poate fi contestat atîta vreme cît ea, realitatea, e înţesată de crime. Or, nu mîna cuiva e criminală ci, mai simplu, o noţiune care explică, desigur, gestul criminal al mîinii cuiva. 

N-a greşit aici numai Mihail Neamţu, cel care preferă un chiasm, unor explicaţii („nu piaţa este sursa nefericirii românilor, ci lupta cu spiritul prost al unor legi bune şi cu litera dreaptă a unor legi strîmbe“). Nu, pentru că n-am făcut nimic dacă numim regimul ceauşist „fascist“ (SL): deplasăm doar o problemă pe care nu putem sau n-avem chef să o rezolvăm. E drept, fascismul admite violenţa într-o măsură superioară comunismului, şi semnifică mai degrabă distrugerea decît creaţia – dar rămîne o etichetă, funcţionează tot ca o personificare, scoţînd noţiunea de sub jurisdicţia gîndirii pentru a o plasa, ca persoană, de partea Răului. Problema, cred, se poate reduce la ceva mult mai simplu: există o nevoie de „comunism“ (SS) pentru contracararea unor fenomene sociale cu consecinţe grave asupra binelui individual şi social, fără ca asta să însemne vreodată că cineva se poate gîndi la realizarea macrosocială a acestui comunism; iar „stînga“ (SL) cuprinde principii etice şi o sensibilitate fără de care lumea ar fi mai săracă. 

Propoziţia apodictică „capitalismul trebuie privit în ordinea firii“, cu care Mihail Neamţu îşi încheie intervenţia, reprezintă însă o eroare gravă de gîndire, de care autorul îşi va da fără îndoială seama, chiar plasată în finalul unui raţionament valid; aş spune că în ordinea firii umane stă mai degrabă dezordinea, enunţ care ar putea explica de ce argumentul are nevoie de figură, intelectul – de sensibilitate şi dreapta – de stînga; pentru cunoaşterea şi practica omenească a lumii.  

Alexandru Matei este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte a sa, Ultimele zile ale literaturii, a apărut la Editura Cartea Românească, în 2008.