Ultimii ani au amplificat cererea de securitate la nivelul tuturor comunităţilor umane, fapt cauzat de o criminalitate din ce în ce mai diversificată şi de dovezile privind incapacitatea instituţiilor specializate ale statului de a asigura protecţia tuturor persoanelor şi bunurilor acestora. La acestea se mai adaugă interesul exagerat acordat de mass-media crimelor grave, corupţiei şi abuzurilor de tot felul, în faţa cărora par să nu existe soluţii. Cînd peste acestea se suprapun şi dezastrele naturale repetate, ca în cazul inundaţiilor, un sentiment de părăsire cuprinde pe toată lumea. În acest context, oamenii se deschid la cooperare, ascultă experţii în domeniu şi fac cheltuieli pentru echipamente de protecţie, ţin în apartament cîini-lupi sau iau somnifere să poată dormi noaptea...
 
Deseori, securitatea oamenilor obişnuiţi pare o preocupare conjuncturală a guvernanţilor sau a aleşilor locali în preajma alegerilor, pentru a evita o eliberare din funcţie, după o crimă sau un accident de circulaţie cu urmări grave. Atunci se vorbeşte despre dreptul fundamental al oamenilor de a trăi într-un mediu liniştit şi curat, de importanţa creării locurilor de muncă pentru a-i integra pe cei marginalizaţi sau fără domiciliu stabil.
 
Faptul că preocupările pentru prevenirea criminalităţii au apărut în mediul urban nu trebuie să ne surprindă: aici sînt mai vizibile efectele delictelor comise şi tot aici cetăţenii fac presiuni asupra aleşilor locali şi asupra poliţiei să intervină pentru ca lucrurile să nu scape de sub control. La noi s-a studiat şi s-a scris foarte puţin, fapt care întreţine ideea că represiunea e singura modalitate de a lupta contra criminalităţii, că intervenţiile în forţă sînt suficiente pentru a menţine ordinea socială. Abordările retorice nu lipsesc însă din discursul unor înalţi funcţionari din poliţie sau din administraţiile locale. Un program serios de prevenire a criminalităţii este precedat de o fază obligatorie în care se evaluează ştiinţific starea de lucruri existentă, mijloacele şi acţiunile întreprinse deja pentru a-i face faţă. Acest demers profesional urmăreşte să fundeze viitoarele intervenţii pe un diagnostic corect al complexităţii fenomenului infracţional, ţinînd cont de particularităţile locale şi de nevoile reale de securitate. Desigur, diagnosticul realizat are o valabilitate limitată în timp deoarece realităţile sociale, umane şi instituţionale sînt într-o permanentă schimbare. Rolul său este de a orienta iniţiativele şi a întări parteneriatele ad-hoc. De asemenea, publicul trebuie să ştie că programele locale de prevenire desfăşurate pe banii săi au la bază contribuţia unor experţi care reprezintă mai multe discipline.


Bogaţii şi săracii securităţii

Societatea atîtor riscuri implică o ofertă enormă de dispozitive de securitate aflate la tot pasul: camere de supraveghere, bariere, porţi de control, grilaje, antifurt, cartele magnetice, senzori de mişcare, agenţi de pază şi multe altele. Ca urmare, oamenii se împart în două categorii: cei care îşi pot cumpăra securitatea (personală, a familiei, a bunurilor) şi cei care nu au bani suficienţi şi aşteaptă ca poliţia să-i protejeze de prădători. La acestea trebuie să adăugăm procesul de feudalizare specific marilor oraşe: e vorba de zonele cu case aflate în spaţii dotate cu ziduri şi instalaţii sofisticate, dispunînd de personal special instruit pentru supraveghere şi intervenţie. Intrarea într-o astfel de zonă se face după un ritual standard cunoscut doar de cei care locuiesc aici.
 
Această situaţie are consecinţe neaşteptate la nivelul criminalităţii, de care ar trebui să ţină cont forţele de ordine. Iată despre ce este vorba: cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă ar fi furat din zona bogată, dar periculoasă pentru libertatea lor. Studiile consacrate acestei realităţi au denumit cartierele lăsate de izbelişte „zone fuzibile“: precum siguranţele de la tabloul electric care se ard, dar salvează aparatura din restul casei, tot aşa, delincvenţii se vor deplasa spre cartierele sărace, lăsîndu-i pe cei avuţi să trăiască în linişte. E de la sine înţeles că poliţiştii, sub un anumit număr, nu pot face faţă acestui fenomen. 

Nu întîmplător, în anii ’60, marele criminolog V.V. Stanciu recomanda crearea unui cod al prevenirii criminalităţii care să funcţioneze paralel cu codul penal. Acesta ar fi trebuit să „împiedice crearea zonelor de deteriorare sau de patologie socială“ în care criminalitatea este endemică, aşa cum se găsesc în oraşele suprapopulate. Cu durere mai adăuga faptul că statul lasă omul să ajungă în catastrofă şi abia apoi îşi propune să-l ajute. Desigur, şi V.V. Stanciu a văzut pericolul ca sub lozinca prevenirii criminalităţii să fie afectate libertăţile individuale prin măsuri exagerate de supraveghere şi control. Aşa se întîmplă ori de cîte ori cînd vreun nou şef al unei secţii de poliţie impune subordonaţilor săi să coboare în stradă şi să dea dovadă de toleranţă zero: se ajunge astfel la situaţia că poliţiştii hărţuiesc pe toată lumea iar ostilitatea cetăţenilor faţă de ei creşte. Ce fac delincvenţii? Ei aşteaptă cîteva zile pînă cînd noii sosiţi în stradă devin pasivi şi nemulţumiţi şi, apoi, trec din nou la delictele obişnuite. 

Prelegeri şi costuri

De obicei, prevenirea criminalităţii este concepută la nivelul secţiilor de poliţie ca un efort de a merge prin şcoli şi a vorbi elevilor despre consecinţele legale ale comiterii de infracţiuni şi despre soarta unor delincvenţi care de mici au luat-o pe căi greşite. Dacă au fost mulţi elevi la întîlnirea cu poliţiştii înseamnă că acţiunea a fost un succes. Nu exclud faptul că pot exista unele rezultate pozitive, dar fără urmări notabile. Pentru că a merge la oamenii corecţi şi a le vorbi despre infracţiuni şi asprimea legilor are o rezonanţă limitată. Şi iată de ce: un expert canadian, Maurice Cusson, a demonstrat că ameninţarea cu legea penală se adresează următoarelor trei categorii de cetăţeni: celor cinstiţi şi morali, celor care fură de plăcere sau pentru că nu pot face rost de bani altfel şi, în sfîrşit, delincvenţilor ocazionali şi celor profesionişti. Ei bine, doar ultimii se tem de lege, doar ei sînt sensibili la creşterea pedepselor în anumite perioade. Dar pe aceştia îi sperie cel mai mult arestarea şi pedepsirea marilor delincvenţi, a celor cu cariere de invidiat şi care au devenit modele de succes pentru cei tineri. Celelalte două categorii de cetăţeni – adică majoritatea populaţiei – sînt indiferenţi faţă de ameninţarea cu legea. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne bucurăm cînd avem mulţi recidivişti în închisori, pentru că asta ar însemna că avem o societate sănătoasă care nu produce condiţiile pentru a apărea noi şi noi delincvenţi.

O abordare serioasă a criminalităţii la noi este cerută şi de un aspect trecut cu vederea: costurile sale. Acestea sînt enorme şi generate de pierderi de vieţi omeneşti, de îngrijiri medicale şi psihologice acordate victimelor, de efectele corupţiei şi furturilor de bunuri aparţinînd cetăţenilor sau firmelor, de fraudele economice, fiscale şi vamale, de tulburările ordinii publice, de schimbarea obiceiurilor oamenilor determinată de teama de infracţiuni, de comerţul clandestin şi profiturile lumii interlope, de cheltuielile firmelor particulare şi de stat pentru a se proteja, de cheltuielile privind funcţionarea poliţiei, a jandarmeriei, parchetelor, tribunalelor şi a penitenciarelor. La acestea se mai adaugă şi alte aspecte greu de cuantificat, dar producătoare de pierderi şi mari suferinţe: vieţile distruse ale rudelor victimelor criminalităţii, reacţiile de răzbunare, neîncrederea ce survine în relaţiile sociale, frica permanentă de o nouă agresiune, pierderile turistice şi culturale, imaginea defavorabilă în ochii străinilor. Pentru 1996, Anglia menţiona un cost al criminalităţii de 51 de miliarde de lire sterline, iar Canada de 46 de miliarde de dolari, costuri greu de suportat chiar şi pentru aceste ţări. Ca urmare, abordarea profesională a complexităţii fenomenului infracţional contemporan impune personal suficient, dotări adecvate, salarii pe măsura riscurilor, dar şi un Institut Naţional de Criminologie: pe lîngă miile de miliarde de lei aduse pagube cetăţenilor ţării şi economiei naţionale prin extinderea fenomenului infracţional, costurile determinate de funcţionarea instituţiilor reprezentative în acest domeniu ar fi insignifiante. Avem deci nevoie de o dezbatere publică privind dificultăţile noastre sociale generatoare de criminalitate.
 
Florian Gheorghe
este psiholog, conferenţiar la Universitatea Hyperion din Bucureşti, autor al cărţii Prevenirea criminalităţii. Teorie şi practică, 2005.