L-am cunoscut pe Gică Petrescu, în carne şi oase, la mine acasă chiar, prin 1994. Era pe vremea cînd făceam, alături de Eugen Istodor, interviuri cu vedete în Academia Caţavencu. Am descoperit, atunci, un om plăcut, la locul lui şi melancolic. Departe de toate bazaconiile care circulau pe seama lui. (Şi, pe deasupra, născut în aceeaşi zi cu Eugen, şi anume pe 2 aprilie – zi în care, de altfel, cred că a şi avut loc întîlnirea.) Reproducem aici interviul. (I.P.
 
Singurătatea lui Gică Petrescu 
 
Isterie de două ori: era o zi de duminică şi ploua enervant. Îl sunăm la telefon la ora opt şi jumătate dimineaţa. Ne avertizase că se scoală devreme, că e singur şi că nu deranjăm pe nimeni. Ne propune să treacă pe la noi: e invitat la prînz undeva în zonă şi poate să treacă două-trei ore pentru discuţii. Sîntem miraţi de propunere. Plictisitei duminici i se adaugă un eveniment neobişnuit: vizita lui Gică Petrescu. Am intrat în panică: cum ar trebui să arătăm, cum ar trebui să arate casa, cu ce ar fi trebuit să-l servim? 
 
A descins pe la ora 11: şi-a parcat maşina pe o stradă laterală, aşteptînd ca o alta să plece, a coborît singur pe caldarîm, a găsit adresa fără şovăială, a sunat la uşă şi nu a fost surprins de interiorul sumar al încăperii. Era curtenitor, fără fiţe, în acord cu morala cîntecelor lui. Păşea cumpănit, trupul îi era îngheţat într-o formă fragilă. Îl credeam înalt, şi era potrivit la statură. Purta ochelari cu lentile de soare, cu ramă mare şi maronie. Şapca-i de modă veche îi domina chipul, dîndu-i un aer de mare detectiv. Hainele-i erau kaki, în ton; un sacou cadrilat acoperea o helancă, pantalonii fără patină mîngîiau cu dunga o pereche de adidaşi negri, de producţie străină.
 
„Mă cheamă Gheorghe Petrescu. Diminutivul Gică mi l-au dat părinţii mei. M-am născut în ziua de 2 aprilie 1915 spre ora 16, în Bucureşti. Părintele meu terminase contabilitatea la Geneva, provenea dintr-o familie de oameni bogaţi şi era acţionar la magazinul Vulturul de Mare cu Peştele în Gheare. Îi plăcea să trăiască şi era liber în opinii. Maică-mea era casnică, dar avea darul muzicii: cînta la pian Mozart, Chopin, avea o voce de aur. Cariera mea a fost mereu în centrul disputelor de familie: mama mea spunea că mă rîde lumea, tatăl meu însă m-a lăsat să fac ce vreau. 
 
Eram singurul copil şi decizia trebuia să fie hotărîtoare. Am fost un privilegiat. Amintirea mea cea mai puternică din copilărie e legată de începutul Războiului: părinţii mei mergeau la ceainărie, îşi beau ceaiul fără zahăr, iar bucatele dulci mi le aduceau mie. Am făcut şcoala primară la „Heliade Rădulescu“, pe strada Vînători. După aceea, clasele a V-a, a VI-a, a VII-a le-am făcut la Şincai. Studiile mi le-am desăvîrşit prin doi ani la Conservatorul particular Lira, al fratelui marelui Nottara. La liceul Şincai am luat lecţii de vioară. Aici am întemeiat, împreună cu doi colegi, o orchestră: fiul unui profesor unversitar la pian, altul la vioară şi eu la mandolină şi voce. La un spectacol la sfîrşit de an, cîntînd prin portavoce «Sub balcon eu îţi cîntam o serenadă», m-a remarcat maestrul Grigoraş Dinicu. Dînsul m-a dus la Ambasada Franţei la o recepţie. Apoi, am cîntat la Cazinoul din Sinaia. Şeful cazinoului mi-a schimbat numele în Jorj Petrini ca să sune a străin. Lansarea adevărată a fost prin radio, cu «Suflet candriu, de papugiu». Împins de nevoi, am cîntat prin grădini de vară cîntece la modă. Repertoriul mi l-am alcătuit după criteriul melodic. Îmi place melodia, după mine ea ar trebui să primeze. Am pierdut într-un anume fel contactul cu lumea artistică de acum. Suferind de tragedia morţii soţiei mele, Cezarina, care avea două facultăţi, Medicina şi Conservatorul, care-mi făcea textele, n-am mai dat curs invitaţiilor. N-am mai participat la spectacole, repetiţii, întîlniri. De la distanţă, prin televizor, apreciez pe Ştefan Bănică junior şi pe Emilia Popescu, Loredana Groza. 
 
Mă descurc cu banii, mi-a rămas la cearceaf cît să întreţin o Dacie 1410 şi să mănînc la Casa Universitarilor. După 40 de ani de activitate, am şi o pensie de 9320 de lei. Trăiesc cumpătat, aşa cum m-a învăţat tatăl meu. El, cînd o vedea pe Maria Tănase că lua o mie de lei pe seară şi cheltuia de două ori pe atît, mi-a zis să pun bani albi pentru zile negre deoparte. A avut dreptate. Se vor mări chiriile şi Electrica. Nu ştiu cum o s-o scot la capăt. Am avut noroc de o constituţie sănătoasă. User, non abuser. Nu fumez, n-am copii, nu cresc cîini. Sînt un om religios, care-şi face drum în fiecare duminică la cimitir.“ 
 
Toate legendele despre Gică Petrescu au murit în acea clipă. A început să mă bîntuie un zeu. Zeul singurătăţii lui.  
 
Foto: arhiva personală Stela Popescu