Ideea acestui dosar a pornit de la un text al dvs. publicat recent în Dilema veche„Noi sîntem o altă generație“. Dosarul e dedicat celor născuți după 1990 și care, prin urmare, nu au nici o amintire legată de perioada comunistă. Ce s-a întîmplat, de-a lungul timpului și al istoriei, cu aceste generații care au urmat unei schimbări politice majore, cum este în cazul de față trecerea de la o dictatură la un regim democratic? Sînt ele cu totul altfel față de generația precedentă? Există o schimbare fundamentală de atitudine?

În urmă cu aproape un secol, Karl Mannheim, de al cărui nume se leagă sociologia generațiilor, identifica anumite trăsături comune ale generațiilor care „au trecut prin schimbări politice fundamentale“, care sînt valabile și astăzi. Din capul locului deci, nu este vorba doar despre „tinerii de azi“ și cu atît mai puțin doar despre „ai noștri tineri“!

Pentru prezent, există deja o serie de studii referitoare la generația postcomunistă. O caracteristică relativ comună a acesteia ar putea fi rezumată prin dublul traumatism al generațiilor posttotalitare: majoritatea membrilor acesteia dezvoltă sentimente de insecuritate și instabilitate, datorate, pe de o parte, resentimentelor față de valorile și faptele (reale sau atribuite) părinților – adică vechii societăți (ceea ce exacerbează tradiționalul „conflict al generațiilor“) și, pe de altă parte, lipsei unor repere în noua societate, încă neașezată (ceea ce, în mod paradoxal, îi face pe tineri să întîrzie maturitatea și să prelungească șederea în căminul protejat al părinților). O consecință a acestei dezordini sociale percepute și trăite intens o constituie adesea o altă trăsătură comună: simptomul corpului bolnav, în-corporînd dezordinea societății – ceea ce duce la o exacerbare a grijii și îngrijirii sănătății proprii.

Ce regăsim din acest profil în cazul adolescenților și tinerilor din România? Cam tot… Sceptici în raport cu societatea, tinerii fie se retrag din politică, fie încearcă să o preia pe cont propriu prin acțiuni entuziaste punctuale de „revoltă morală“, rămasă însă adesea la stadiul de hater online. Și în cazul tinerilor, relațiile cu familia sînt plasate pe primul loc în sondaje, dar în „viața reală“ predomină neînțelegerile și chiar lipsa de comunicare. Părinții devin astfel, adesea, dușmanul intern, după cum îmi atrăgea atenția, la un moment dat, o tînără cititoare: „Dacă părinții noștri au reușit fără prea mari eforturi să își ia un apartament, adică o cutiuță artificială pe verticală într-un bloc cu n cutiuțe, iată că noi nu mai avem nici luxul ăsta. În cel mai bun caz ne putem plăti o chirie, pe care o schimbăm după cum bate vîntul schimbării, care ne mătură la intervale regulate. Acum care ar fi atitudinea potrivită? Să nu mai privim cu invidie la părinții noștri și să ne așezăm pe o bancă în parc, împăcați cu epoca și cu condițiile ei?“ Această lipsă de comunicare și înțelegere intergeneraţională, pe „verticală“, este compensată frecvent printr-o investire intensă în comunicarea intrageneraţională, pe „orizontală“, atît prin reţelele virtuale de socializare, cît şi prin valorizarea puternică a prieteniei sau retragerea într-un prezent continuu al autismului de tip selfie. Ceea ce nu-i împiedică însă pe tineri să rămînă în casa părintească, în medie, pînă la 27 de ani pentru bărbați și 30 pentru femei: adio, dar rămîn cu tine…

Și „simptomul corpului bolnav“? Desigur, trăim într-o lume a cultului corpului și sănătății compulsive, dar îngrijorările tinerilor din România par a fi extra-ordinare. Astfel, 19% din aceștia se declară îngrijoraţi de sănătate (față de media europeană de 9%), și 40% merg la un control medical cel puțin o dată pe lună. Nu este doar o preocupare rațională pentru sănătate, ci și percepția angoasantă a unui pericol difuz. Somatizarea insecurității este veche de cînd lumea… Dar generația postcomunistă din România nu este doar aceea a unei „schimbări politice majore“. Această schimbare a fost, accidental, simultană cu o schimbare și mai profundă, aceea a „mijloacelor de comunicare“: generația născută în jur de 1990 s-a format direct în era digitală. Și nu vorbesc aici doar de diverse gadget-uri electronice, ci de înseși fundamentele acestui mijloc de comunicare, care modifică pînă și structura noastră neuronală. Este realmente altă lume, care nu poate să comunice decît dificil cu „lumea veche“, a scrisului și a părinților.

În fine, generația post-1990 a venit la pachet și cu o tranziție demografică materializată în scăderea dramatică și rapidă a fertilității de la 2,2 în 1989 la 1,3 începînd cu 1994 (față de media europeană de 1,4). Concret, aceasta înseamnă că majoritatea tinerilor din această generație s-au trezit copii unici la părinți, în care aceștia au suprainvestit emoțional și material, lipsindu-i astfel, involuntar, de o bună parte a acelor mecanisme „imunitare“ care îi pregătesc pe adulți să facă față în lupta cu viața reală. Acest exces de securitate familială a dus la un exces al sentimentului de insecuritate odată cu ieșirea pe „piața muncii“. Dar să nu uităm, vorbim aici nu atît despre o „generație“ în sensul sociologic al termenului, cît despre o întreagă cohortă de vîrstă, care nu are cum să fie omogenă și unitară. Un studiu al firmei Brennan a identificat, de pildă, opt tipuri sau profiluri distincte de „tineri“.

În ce măsură rămășițele unui sistem (comunist) îi afectează? Sau credeți că, pentru ei, comunismul nu mai are nici o relevanță, nu-i mai interesează?

Viața părinților în comunism este percepută adesea prin contrast cu propria insecuritate. Într-un studiu Kruk din 2015, de pildă, 47% din tinerii din România considerau că situația financiară a părinților lor a fost mai bună, iar 52% considerau că aceștia își permiteau mai mult. Nu este cine știe ce fel de nostalgie, „comunismul“ devenind doar un soi de oglindă în care își citesc, derutați, mai degrabă propriile inconveniente decît avantaje.

Cozile la alimente, cenzura, două ore de program la TV… toate acestea sînt pentru ei povești science-fiction. În ce măsură înțeleg ei acest trecut și se raportează la el?

Generația post-1990 nu are trecut, trăiește în prezentul continuu al postmodernității. Pentru majoritatea membrilor acestei generații, istoria începe cu ei – și, pentru a putea fi ei înșiși în această lume care nu le oferă repere ferme, chiar trebuie să se desprindă de fascinația acestui „trecut recent“! Pot doar să se întoarcă să-l viziteze, ca un soi de turiști în mașina timpului…

Ce așteptări credeți că au de la clasa politică, de la România, la modul general?

Cred că tinerii de azi nu mai așteaptă nimic de la clasa politică și au început să nu mai aștepte mare lucru nici de la neoliberalismul pieței corporatiste. Conștient sau nu, majoritatea vor pur și simplu un rost, un sens, un temei al vieții proprii și sînt convinși că nu clasa politică actuală va fi aceea care le va satisface această aspirație firească…

a consemnat Adina POPESCU