Omagii
● Kylie, Disco, Darenot/BMG, 2020.
În 2018, Kylie Minogue, probabil cea mai versatilă artistă din stardom-ul pop mainstream după Madonna, alegea să se inspire dintr-un gen muzical care i-a stat mereu cîntăreței americane la degetul mic: country-ul. Înregistrat, evident, în Nashville, cu ajutorul producătorului Nathan Chapman și al compozitoarei Liz Rose, colaboratori apropiați ai lui Taylor Swift, Golden părea la momentul acela o găselniță de PR. Chiar așa și suna, aproape democratic împărțit între ritmica dance pop-ului și tribulațiile enervante ale vreunui banjo. De pe el, un LP în esență personal, se desprinde un mesaj care are cu certitudine legătură și cu boala căreia a trebuit să-i facă față în trecutul apropiat: „This isn’t goodbye, / I just need a little time to hide, / We’re forever you and I / And you know it”. „Magic”, opener-ul noului ei album, clarifică lucrurile la doi ani distanță; „I feel like anything could happen, / The stars look different tonight, / They’re glowin’ all around me, / It’s flowin’ through my body, / I can feel it, I can feel it”. Optimismul stă pînă și în repetiția celor două note infinite ale acelui pian pe care l-ai putea auzi pe orice piesă ABBA.
„Mă simt transportată înapoi în timp, în sufrageria casei părinților mei, acolo unde era ținut pickup-ul, cotrobăind raftul cu discuri și scoțînd pe rînd de acolo Donna Summer, ABBA și Bee Gees”, îi spunea Kylie Minogue jurnalistei Laura Snapes, într-un interviu recent pentru The Guardian. Într-un an în care resuscitarea disco a colonizat topurile pop-ului, de la Dua Lipa la Jessie Ware, alăturarea celor trei nume ale anilor ʼ70-ʼ80 din secolul trecut dă tonul proaspătului album al artistei născute la Melbourne. Botezat Disco, probabil pentru a nu fi surprinși de ceea ce vom găsi după ce trecem de copertă, LP-ul își glosează foarte direct și simplist titlul – producția muzicală nu se abate de la a omagia prin reluare sound-ul perioadei amintite, așa cum, cu foarte puține excepții, nici textele pieselor nu reușesc să depășească suma unor stereotipuri adormitoare. Groove-urile sînt prea familiare, parafrazele, prea transparente.
„Monday Blues” îi face îngroșat cu ochiul unuia dintre hiturile majore ale Kool & The Gang, chiar dacă se deghizează într-o ținută calypso. „I Love It” este Donna Summer înainte de întîlnirea cu Giorgio Moroder. „Last Chance” vrea să facă din ABBA ce reușea Madonna pe Confessions on a Dance Floor – concret, să introducă muzica suedezilor în Studio 54 pe ușa din față, călare, eventual, pe un cal alb –, dar rezultatul reține doar reverența și pastișa. Pe albumul Light Years, acum exact 20 de ani, Kylie Minogue recrea disco-ul într-un fel atît de ireverențios, camp și hedonist încît clasicii genului ar fi putut să se declare ultragiați. Pe Disco se mai văd și aud doar omagiile.
Paul Breazu este jurnalist.
