Timpul futurismului perfect
● Dua Lipa, Future Nostalgia, Warner Records, 2020.
Volanul pe care-și ține mîna stîngă ar putea fi al mașinii conduse de Kylie Minogue în instant classic-ul „Can't Get You Out of My Head”. Dacă n-ar fi. Dar mă întreb totuși dacă Paul Morley ar fi putut scrie și despre „Future Nostalgia”, piesa care dă titlul foarte proaspătului album secund al cîntăreței britanice Dua Lipa, asta: „Să faci ca un lucru simplu să pară atît de detaliat și seducător nu este deloc ușor. Lipsa unui detaliu microscopic ar anula totul. Unul în plus ar face ca totul să pară greoi, lipsit de echilibru. Nimic din opera precedentă a compozitorilor piesei (…) nu ne sugerează faptul că ar fi fost familiari cu tehnicile unor Steve Reich sau Philip Glass, dar știința lor de a controla elementele frugale, minimaliste ale piesei și interpretarea inteligentă a repetiției ne spun că știu la fel de multe despre această arie cît despre cea în care au actat Kraftwerk, Giorgio Moroder, ABBA, New Order, Frankie Knuckles, Madonna și Daft Punk”.
Aș spune că cele 37 de minute ale LP-ului Future Nostalgia apelează la exact același univers referențial, chiar dacă scena reprezentată de coperta albumului, cea cu care mi-am deschis textul, are prea puțină legătură cu peisajul urban futurist – așa cum era el văzut de cultura (pop a) deceniului în care Kraftwerk, de exemplu, lansa un LP numit Autobahn – prin care Kylie își conducea mașina, ținîndu-și volanul cu… mîna stîngă. „You want a timeless song, I wanna change the game / Like modern architecture, John Lautner coming your way, / I know you like this beat, 'cause Jeff's been doin' the damn thing, / You wanna turn it up loud, Future Nostalgia is the name”. (Adăugați-l, iată, și pe Lautner, un alt poet al futurismului, pe lista aceea a lui Paul Morley.)
Pe FN, Lipa reconstruiește cu abilitate ceea ce a însemnat, în mod esențialist, dance-pop-ul deceniilor 7, 8 și 9 ale secolului trecut, reușind să capteze – iar acesta poate fi meritul principal al albumului! – o parte consistentă din reprezentarea lui în termeni precum entertainment, kitsch, ireverență, fuziune, groove-ism, predilecție pentru single/hit, dinamism, parafrază, fetișism. Future Nostalgia pare, la prima vedere, un tribut adus acelor eroi ai funk-ului în toate întrupările sale, de la Chic! la Duran Duran și Prince, de la Daft Punk la Amy Winehouse, dar eu l-aș plasa mai degrabă într-o fantă a timpului care, în secolul 21, ca în Ghost of My Life (Mark Fisher), nu se mai proiectează în viitor – un ascultător din 1995 nu ar avea nici un șoc (cultural) ascultînd-o pe Dua Lipa cea de astăzi. „If you wanna run away with me, I know a galaxy / And I can take you for a ride, / I had a premonition that we fell into a rhythm / Where the music don't stop for life, / Glitter in the sky, glitter in my eyes, / Shining just the way I like, / If you're feeling like you need a little bit of company / You met me at the perfect time”. Cadența de pe „Levitating” se decupează impecabil, ca în toate acele cîntece pop perfecte ale trecutului, apte să fi devenit deja evergreen-uri, pentru a fi (fost) devorate în viitor (care viitor?) de o infernală mașinărie karaoke.
Paul Breazu este jurnalist.
