● Vijay Iyer & Mike Ladd, Holding It Down: The Veterans’ Dreams Project, Pi Recordings, 2013. 

Nu mă omor după genul acesta de „audiobook“, mai ales cînd subiectul discursului mă lasă rece. Nu rezonez cu tragedii din războaiele altora, de pe alte continente, cu atît mai puţin cînd cei care se văicăresc sînt chiar agresorii. Americanii se pricep de minune să-şi atragă simpatia în astfel de situaţii, indiferent că se află în poziţie de victimă sau de agresor. Holding It Down: The Veterans’ Dream e un recital de librete acompaniate cu pian, derivate din mărturii ale unor veterani din recentele războaie americane, unii rămaşi şomeri sau nebăgaţi în seamă la întoarcerea acasă. Pianistul Vijay Iyer şi poetul hip-hop Mike Ladd nu sînt la prima tentativă de acest gen, în trecut au mai pus pe muzică interviuri cu oameni din aeroporturi şi fragmente de ştiri, în ceea ce se doreşte a fi o trilogie de oratorii jazzificate despre SUA post-11 septembrie.

Despre Vijay Iyer am scris mai pe larg în trecut, cu ocazia colaborării sale cu chitaristul indian Prasanna, aşa că mă voi limita aici la afirmaţia-rezumat că e unul dintre cei mai ştiinţifici exploratori muzicali ai momentului, cu o teză de doctorat tehnic în domeniul cogniţiei muzicale şi albume proof of concept pentru unele din experimentele sale academice. Iyer participă acum cu acompaniamentul la pian, ceva mai simplu şi mai puţin eclectic decît pe albumele propriu-zise, deşi găseşte ocazii să mai insereze şi aici cîte un moment individualist. Mike Ladd e un poet hip-hop cu agendă socio-politică, ceva în genul Norzeaticului nostru – de altfel, un potrivit termen de comparaţie şi pentru stilul acestui album. Materialul vocal e alcătuit, în mare parte, din extrase de interviuri cu veterani de război solicitaţi să-şi povestească visele, mixate cu poezia lui Mike Ladd şi cu relatări din experienţa la prima mînă a poeţilor-soldaţi Maurice Decal şi Lynn Hill. Spre exemplu, doamna Hill scrie poezii despre operarea la distanţă a dronelor aeriene, despre felul în care, astfel, se facilitează detaşarea agresorului faţă de victimă. Poveştile lor relatează coşmaruri, resentimente şi experienţe spirituale posttraumatice, pe care Vijay Iyer le supraîncarcă emoţional, cu ambianţă de sintetizator şi cu un pian uneori discret, alteori în rafale sugestive, atent sincronizat cu impactul cuvintelor, de unde rezultă un fel de teatru liric-radiofonic. Din fericire, artiştii reuşesc să producă un material care să nu sune ca înregistrările de discursuri motivaţionale, iar misiunea artivistă e suficient de decisă încît să nu poată fi asemănată nici cu colajele dadaiste de fragmente vocale pe fundal ambiental, tot mai populare în zona muzicienilor-laptopişti orientaţi spre improvizaţie şi liberă asociere cognitivă. Albumul se foloseşte şi de un soi de poezie involuntară, mixată, pentru coerenţă lirică, cu porţiuni mai voluntare: în unele cazuri, Mike Ladd reformulează texte din interviuri pentru a le conferi rimă şi ritm; în altele, avem poezie originală, pe tema dată; iar cîteodată, vorbele sînt lăsate aşa cum au ieşit, şi e treaba lui Vijay Iyer să le impregneze cu muzicalitate.

Pianistul nu e singurul implicat pe partea muzicală. Materialul a fost proiectat pentru prezentări live de aproximativ 90 de minute, cu design de scenă şi instalaţii video, iar acompaniamentul mai include porţiuni de chitară, violoncel şi percuţie. Albumul se încheie cu o parte pur muzicală, cu cuvintele dezintegrîndu-se într-un mix morbid de murmure şi a cappella. Avem, aşadar, de-a face cu un experiment multimedia, faţă de care prezentarea audio pe care o recenzez aici este sărăcită, însă e tot ce putem spera să ajungă la noi, căci n-am auzit să fie planuri pentru vreun DVD, iar un turneu cu lamentaţii ale americanilor pe tema propriilor războaie nu ştiu dacă ar avea căutare pe această parte a oceanului. Să observăm totuşi că asistăm la copilăria unui nou gen muzical, născut din dialogul unor lumi considerate multă vreme incompatibile – jazz şi hip-hop. Şi să apreciem că, prin artişti ca Norzeatic, sîntem, poate pentru prima dată, sincronizaţi cu o astfel de avangardă, şi nu doar nişte imitatori pasionaţi.

Vijay Iyer şi Tigran Hamasyan vor concerta pe 17 octombrie la Sala Radio din Bucureşti.

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.