Trezirea arabă în islamul politic

În statele atinse de primăvara arabă, este în plină desfăşurare o luptă între diverse forme de islam politic, de la cele mai moderate pînă la cele mai radicale, şi forţele minoritare seculariste. Unii spun că lupta este pur politică, cu scop final obţinerea puterii. Evident că scopul final este obţinerea puterii, dar contează enorm cum este folosită apoi, lucru de altfel valabil peste tot, nu numai în spaţiul primăverii arabe. E adevărat că toate mişcările islamiste mai mult sau mai puţin radicale au preferat să îşi facă partide şi să participe prin ele la viaţa politică, ceea ce poate fi o indicaţie că astfel au adoptat filozofia politică secularistă, cel puţin din punct de vedere formal şi procedural.

Însă mai departe este evidentă o discrepanţă între chiar formula de sistem asociată cu secularismul şi ideologia partidelor de sorginte islamistă. Pe de o parte, acţionează ca orice alt partid în interiorul unui sistem pluripartit, pe de alta, sînt uşor de identificat mesajele antiseculariste sau anti-sistem, cîtă vreme rămîn în picioare idei ca, de exemplu „Islamul e soluţia“ – în Egiptul Fraţilor Musulmani, motorul din spatele Partidului Libertate şi Justiţie. Evident, un partid poate adopta o ideologie sau alta, însă e grav dacă, odată obţinută puterea, încearcă să o impună categoric şi altora. Bineînţeles că orice partid care vine la putere, oriunde, va da modului în care administrează o tentă specifică ideologiei sale şi conform principiilor sale, însă a merge mai departe şi a modifica întregul sistem politic şi de administrare, inclusiv prin schimbări care presupun concentrarea puterii într-un singur loc, nu mai are nimic de-a face cu un sistem democratic.

Unii spun că democraţia poate funcţiona, în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord, şi în lipsa secularismului, însă în mod evident nu poate exista în afara liberei exprimări de orice tip, ori fără împărţirea puterilor în stat sau fără instituţii – mai ales justiţia – absolut independente.

În dezbaterea din regiune, privind viitorul politic, a apărut ideea că modelul nu trebuie să fie neapărat secularist sută la sută, ca cel occidental, şi că este suficient un sistem pluripartit, în care să aibă loc orice fel de ideologii, inclusiv cele reprezentative pentru islamul politic. Atît că, odată ajunse la putere, partidele de sorginte islamistă se presupune că ar trebui să se abţină de la a modifica însuşi sistemul din care fac parte, iar aici apare îndoiala – motivată, de exemplu, de măsurile luate de preşedintele egiptean Mohamed Morsi – că aceste partide vor continua să se comporte democratic şi pe principiul că trebuie, odată aflate la putere, să lucreze pentru toţi cetăţenii şi să creeze un mediu în care să se exprime chiar şi cei care nu le-au votat. Iar asta este probabil cel mai dificil de obţinut într-un spaţiu aproape complet lipsit de exerciţiu democratic. Da, e adevărat că primăvara arabă nu a fost una ideologică, aşa cum a fost revoluţia iraniană din 1979, dar asta nu înseamnă că deznodămîntul nu poate fi un stat cu legislaţie inspirată din surse religioase.

E drept că legăturile unor state ca Tunisia şi Egipt cu Occidentul sînt puternice şi există un grad ridicat de dependenţă, cel puţin faţă de instituţiile internaţionale, în mare parte dominate de puterile vestice, iar această dependenţă evident că pune presiune pentru menţinerea unor linii generale pluripartite, dacă nu seculariste. E drept că un sistem pluripartit nu este neapărat în contradicţie cu ideologii moderate inspirate de religie, pentru că în discuţie este un spaţiu cu istorie şi evoluţie complet diferite de cele occidentale, iar religia ocupă un loc important în spaţiul public, nu este limitată la cel privat, ca în Europa, de exemplu.

De ani de zile se vorbeşte în regiune – după ce ideea a pornit iniţial din Iran, din rîndul opozanţilor la regimul islamic – despre „democraţie islamică“, o formulă care sună bine şi nu pare imposibilă. Problema este cînd se trece de la teorie la practică, iar în Egiptul post-Mubarak, acţiunile noului preşedinte au avut un iz autoritar, de limitare a atribuţiilor instituţiilor alese prin vot direct, de control asupra justiţiei şi de concentrare a puterilor la instituţia prezidenţială şi la camera superioară a Parlamentului, cu o majoritate de membri numiţi, nu aleşi, lucru care i-a făcut pe egipteni să iasă iar şi iar în stradă şi să spună că doar ideologia e diferită, dar că acum au ca preşedinte un nou Mubarak, însă cu barbă islamică. Dar pînă aici nu este nimic ideologic, este doar luptă pentru putere şi pentru mărirea gradului de putere, între formaţiuni dintre care unele au ideologii religioase. Însă ce se întîmplă după aceea poate avea trăsături inspirate din religie, pentru că există posibilitatea unei consolidări a puterii prin ideologie inspirată din religie, iar rezultatul poate fi un nou regim autoritar, de data asta în formulă religioasă islamică.

Dar în peisajul de după trezirea arabă, şi islamul politic riscă să eşueze. Aşa cum formulele radicale ale islamului politic – traduse în multitudinea de mişcări islamiste din regiune – au eşuat în încercarea de a dărîma regimurile la putere, lucru reuşit însă de mişcări fără ideologie de inspiraţie religioasă, aşa şi islamul politic, chiar cel de mainstream, riscă să eşueze dacă nu deprinde obiceiuri şi formule noi, care să presupună mai mult efort administrativ decît ideologic şi autoritar. Asta pentru că problemele cele mai mari şi mai stringente sînt cele economice, populaţia are un grad redus de răbdare, este în mare parte sub limita sărăciei, iar economia nu poate fi restartată într-un climat îngrădit de reguli religioase, în care nu ai cum să faci afaceri dacă trebuie să respecţi legi care vin în directă contradicţie cu idei precum libera iniţiativă.

Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: L. Muntean