România la Bienala de Artă de la Veneţia – interviu cu Magda RADU
Între 13 mai şi 26 noiembrie are loc cea de-a 57-a ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia. Pavilioanele naționale își deschid porțile pe 10 mai. Pavilionul României stă în acest an sub semnătura artistei Geta Brătescu, într-o expoziţie curatoriată de Magda Radu, istoric de artă şi curator, şi intitulată „Apariţii“. În cele ce urmează vă invităm să înţelegeţi mai multe despre o personalitate centrală a artei contemporane româneşti, începînd cu anii ’60, despre opera complexă – de la desen la tapiserie şi film experimental – a unei artiste care, pe 4 mai anul acesta, a împlinit 91 de ani. O artistă care continuă să se întoarcă în atelierul său zi de zi: Geta Brătescu.
Vă invit să mergem puțin în trecut, către istoria dvs. personală cu artista Geta Brătescu și opera acesteia. Mă gîndesc acum deopotrivă la cercetarea dvs. doctorală, care vizează neo-avangarda românească, cît și la expoziția pe care ați curatoriat-o la Salonul de proiecte din Bucureşti în 2012, „Geta Brătescu: Atelierele artistului.“ Cum a evoluat această istorie a dvs. și cum s-au rafinat căutările referitoare la opera acestei artiste?
Da, istoria mea cu Geta Brătescu e destul de consistentă. Întîlnirea propriu-zisă cu ea s-a petrecut cînd lucram la MNAC, cu prilejul expoziției „Resurse“ care îi reunea pe ea și pe Ion Grigorescu – cei doi artiști colaborînd de-a lungul timpului în mai multe rînduri. Dar eu o știam pe Geta Brătescu mai de mult, prin cîteva dintre lucrările ei care constituie repere incontestabile ale artei contemporane din România (neexpuse, din păcate, într-o expoziție permanentă). Treptat însă, mi-am dat seama că Geta Brătescu e o artistă mult mai complexă și că a te apropia realmente de arta ei implică un exercițiu îndelungat de cunoaștere și interpretare. Ea nu e o artistă a cărei prioritate e să se autopromoveze, fiind întotdeauna absorbită de preocupările ei cele mai recente, iar etapele anterioare de lucru trec adeseori într-un plan secund. Geta Brătescu nu e interesată să-ți livreze o narațiune despre traiectoria ei artistică, deși îți poate oferi numeroase indicii, mai ales dacă ajungi să îi citești textele. Trebuie tu, ca istoric de artă, să îți asumi acest lucru; ai, cu alte cuvinte, această libertate și responsabilitate. În ceea ce mă privește, am avut mai multe revelații pe măsură ce noi și noi lucrări intrau în sfera mea de atenție, iar grilele obișnuite sau convenționale de lectură a demersului ei erau mereu destabilizate sau deplasate către noi piste de interpretare. Dar e un tip de înțelegere care s-a construit în timp. La un moment dat, așa cum ați amintit, am scris un studiu mai amplu despre Geta Brătescu, și atunci am reflectat, de pildă, și asupra locului ei într-un context mai larg al artei contemporane privitor la contribuția artistelor femei, aplicînd așadar o perspectivă globală, non-ierarhică, ce evidențiază afinități, puncte de convergență între artiste care lucrează în diverse puncte ale globului, dar care subliniază mai ales diferențele. Aș spune că expozițiile au pornit din acest efort de a înțelege și analiză, prin texte și lecturi, practica Getei Brătescu.
În expoziția citată mai sus, mediile de lucru ale artistei constituiau firul conceptual. De data aceasta ne aflăm într un alt tip de context, cel al Bienalei de la Veneția. Înțeleg că vor exista trei direcții în cele două expoziții (pavilion și institut): familiarizarea cu opera artistei, un fel de loc de studiu, accesibil, în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică – un spațiu care se bucură de o enormă vizibilitate și pentru publicul, să-i zicem, neinteresat direct de artă –, iar în Pavilion: stadiul actual, lucrările noi ale Getei Brătescu, alături de o selecţie din lucrările mai vechi, precum şi încercarea de a capta toate mediile de lucru ale artistei, de a surprinde tocmai agilitatea sa și drumul continuu dintre un mediu și altul, inventivitatea și nu blocarea într-un mediu unic. Cum ați defini abordarea curatorială la nivel de concept? Ce v-ați propus?
La Veneția încerc o abordare diferită față de expoziția de la Salonul de proiecte din 2012. Bienala obligă la o abordare mai concentrată. Cu toate acestea, nu am gîndit lucrurile din prisma unui concept care să ghideze într-un mod constrîngător lectura expozițiilor în cele două spații. Totul pornește de la lucrări și de la felul în care îți imaginezi că ele ar putea comunica într-un spațiu, de la o împletire organică a discursului vizual cu subiectivitatea și preocupările artistei. Provocarea e cum să produci un parcurs coerent fără a fi simplificator. Două aspecte m-au călăuzit în această selecție: cum să transmit diversitatea de medii și direcții în care se exprimă Geta Brătescu și cum să arăt că artista a conceptualizat mereu capacitatea de a crea prin prisma reflecției îndreptate asupra subiectivității feminine. Mi-am dat seama, în timp, că acest ultim element se regăsește constant în practica ei: de la invocarea unor personaje feminine din literatură, precum Medeea, Mutter Courage, Didona, figurile feminine din Faust al lui Goethe – Margareta, Elena, mumele –, trecînd prin numeroase declinări ale corpului feminin în desen, pînă la autoportretele artistei, există această continuă referință la complexitatea „tiparului“ feminin. Sper ca acest fir să fie vizibil în cadrul expoziției. Sîntem, de altfel, într-o perioadă în care asistăm la o afirmare a puterii și relevanței artistelor pretutindeni în lume, după ce mult timp ele au fost marginalizate și nu au beneficiat de același tip de atenție ca artiștii bărbați. Însă Geta Brătescu a afirmat mereu, fără ezitări sau complexe, incredibila mobilitate conceptuală, forța intelectului și a dotației proprii femeilor, artistelor, dar nu numai.
Cum ați defini abordarea dvs. curatorială la nivel de display? Nu e un spațiu ușor cel al Pavilionului, vine încărcat politic, cu toată istoria sa de reprezentări naționale. De asemenea, fuga publicului dintr-un pavilion în altul, arta într-o cantitate absurd de mare la Bienală, încercarea vizitatorului de a capta esența într un timp relativ scurt, stereotipurile și etichetele puse rapid pe o anumită participare – toate acestea își spun și ele cuvîntul. Cum reacționezi?
Există, desigur, o dimensiune de atractivitate vizuală, dar ca întotdeauna la Geta Brătescu, factorul estetic e dublat de multe alte trăsături care țin de orizontul intelectual al artistei, de un tip de gîndire care integrează preocupările ei și multiplele medii de lucru într-o matrice de idei ce compun un formidabil discurs despre artă și despre posibilitățile ei. Expoziția din Pavilion e structurată ca un labirint, dar aș spune că e un labirint deschis, care acomodează mai multe trasee de vizionare. Există ecouri ale atelierului, așa cum arată el acum, dar și ipostazieri ale atelierului mental, dacă avem în vedere o serie absolut seminală, precum Faust. Pornind de la această alăturare, ajungem la o relație interesantă între practicarea actuală a colajului – „jocul cu foarfeca“, extrem de liber, supus automatismului procesului de creație – și „colajul conceptual“ corespunzînd „universului vizionar“ din tragedia Faust. Expoziția încearcă să capteze astfel de relaționări menite să evidențieze complexitatea demersului Getei Brătescu, urmărind, de pildă, deplierile pe care le generează gîndirea despre feminitate întîlnită la Faust. Noua Galerie a ICR formează un pandant al expoziției din Pavilion. Două coordonate definesc identitatea acestui spațiu în ecuația dată: el este deopotrivă un cabinet de studiu – ce oferă condiții pentru imersarea în lectura catalogului și parcurgerea altor materiale relevante pentru traiectoria artistică și intelectuală a Getei Brătescu – și o expoziție concentrată, avînd ca temă procesul de creație al artistei.
Cum s-a născut titlul proiectului, „Apariții“?
„Apariții“ are mai multe sensuri. Pe de o parte, e titlul unei serii de lucrări expuse în Pavilion, realizată parțial cu ochii închiși, care face parte dintr-o suită mai amplă de astfel de experimente cu desenul. În plus, e vorba și de problematizarea relației dintre viziunea interioară și capacitatea mîinii de a traduce în imagini aceste impulsuri mintale. Dar aparițiile sînt totodată epifanii, momente cînd arta survine prin transfigurarea celor mai simple elemente plastice (linia, cercul) în „expresie“ sau cînd orice material/obiect banal e introdus, prin pura intenționalitate sau prin integrarea lui în combinații neașteptate, în sfera artei. Pentru mine însă, „aparițiile“ sînt și puncte în traseul expoziției, cînd ne întîlnim cu chipul și trăsăturile artistei, cînd ne dăm seama că subiectivitatea ei modelează întreg cîmpul vizual și că atelierul e, în fond, ea.
Organizarea unui Pavilion național este un demers extrem de dificil. Care au fost principalele obstacole și provocări?
Principala problemă este legată de timpul extrem de scurt de pregătire a expoziției. Iar dacă vrei să ai catalog la vernisaj, atunci lucrurile se complică și mai mult. În ceea ce mă privește, m-am simțit extrem de responsabilă pentru artistă și pentru felul în care ea e reprezentată într-un context de maximă vizibilitate. Pe cît posibil, am ales să fac în primul rînd perceptibilă vocea ei, să nu sufoc prezența artistei printr-un discurs curatorial rigid, controlat excesiv. Revenind la riscurile organizării, a fost într-adevăr o cursă contra cronometru și lucrurile nu ar trebui să se deruleze așa. Din fericire, am lucrat într-o echipă extraordinară, coordonată de Corina Bucea (managerul de proiect), beneficiind de aportul crucial – curatorial și organizatoric – al Dianei Ursan, dar și de profesionalismul comisarului participării României la Bienala de la Veneția, Attila Kim. Marian Ivan a fost și este un neobosit susținător al Getei Brătescu și de multe ori el a găsit soluții în situații-limită. Colegii mei din echipa Salonului de proiecte – Alexandra Croitoru și Ștefan Sava – mi-au oferit încrederea și susținerea lor necondiționată și fără ei nu aș fi avut curajul să concep acest proiect.
a consemnat Daria GHIU
Foto: M. Sava
