● Manuel des langues romanes (Andre Klump, Johannes Kramer, Aline Willems, Eds.), Berlin/Boston, De Gruyter, 2014

Editura De Gruyer de la Berlin a publicat la sfîrşitul anului trecut Manualul limbilor romanice, într-o nouă colecţie care îşi propune să prezinte „o panoramă enciclopedică, sintetică şi sistematică totodată, a lingvisticii limbilor romanice, care ţine cont de ultimele rezultate ale cercetărilor.“

A doua parte a cărţii, descriptivă, prima fiind istorică, comportă patru secţiuni: „Romanitatea balcanică“, „Italoromania“, „Galloromania“ şi „Iberoromania“. Fiecare secţiune grupează la rîndul ei articolele consacrate diferitelor limbi, spre exemplu sarda, italiana, friulana, ladina şi romanşa pentru „Italoromania“. Româna şi aromâna sînt tratate separat în prima secţiune, „Romanitatea balcanică“. Victoria Popovici, profesoară la Universitatea de la Jena, semnează articolul consacrat limbii române, în timp ce aromâna, ca şi meglenoromâna şi istroromâna sînt prezentate în articolul intitulat „Romania subdunăreană“, semnat de Wolfgang Dahmen (Universitatea de la Jena) şi Johannes Kramer (Universitatea de la Trier). În „Introducere“, editorii precizează că: „limba naţională a României e prezentată dintr-un punct de vedere gramatical, în timp ce idiomurile subdunărene sînt abordate într-o perspectivă sociolingvistică“ (p. 7). În afară de această diferenţă de ordin metodologic, poziţiile expuse în cele două articole prezintă anumite divergenţe care nu sînt semnalate de editori şi care merită, cred, să fie relevate, avînd în vedere că acest manual constituie o referinţă pentru romanişti. Despre ele va fi vorba în rîndurile care urmează.

Evoluţia romanisticii privind raportul între aromână şi română

„Daco-româna, care este baza dialectală a românei standard, se caracterizează printr-o variaţiune dialectală destul de slabă“, scrie V. Popovici, înainte de a enumera ariile sale dialectale: „un dialect moldovean (vorbit în Moldova românească, Republica Moldova, Basarabia şi Bucovina, ca şi o parte din Transilvania, din Dobrogea şi chiar în Muntenia), un dialect muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia şi sudul Transilvaniei, precum şi dialectele din Banat, din Crişana şi din Maramureş.“ (p. 290) Totuşi, în partea descriptivă, dialectele muntean şi moldovean sînt calificate drept „vorbiri“ (parlers), iar exemplele citate provin din dialectul meglenoromân, istroromân şi dintr-o „parte a dialectelor aromâne“. (p. 291) Cititorul mai puţin familiarizat cu şcoala lingvistică românească riscă să aibă anumite nedumeriri privind structura dialectală a limbii române. Aceste nedumeriri nu sînt decît parţial îndepărtate de explicaţia dată de V. Popovici la sfîrşitul contribuţiei sale: „Pentru majoritatea lingviştilor români, qui s’inscrivent dans la tradition de Sextil Puşcariu (1937), limba română ar fi constituită din patru dialecte majore: daco-româna, care este sursa românei standard, precum şi aromâna, meglenoromâna şi istroromâna vorbite în anumite regiuni din Peninsula Balcanică. Diferenţierea ar fi avut loc după perioada aşa-numită «protoromână» sau «română comună, primitivă» (de la secolul V sau VI la secolul X). Ipoteza opusă renunţă la postulatul unei faze protoromâne şi admite un continuum al romanităţii balcanice din care ar fi ieşit ca limbi romanice distincte daco-româna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Această ipoteză, susţinută în mod izolat în România (Sala 2001, 176), a fost primită în mod favorabil în afara României din motive legate mai ales de politică lingvistică – necesitatea promovării aromânei ca limbă minoritară“ (pp. 309-310).

V. Popovici expune cele două ipoteze fără să se pronunţe într-un sens sau altul. Totuşi, dacă aromâna, meglenoromâna şi istroromâna sînt dialecte, ca şi daco-româna, ele ar trebui să fie descrise în articolul consacrat românei. Ele sînt însă abordate într-un articol aparte, semnat de doi lingvişti germani care, în anii 1980, au întocmit mai multe atlase lingvistice ale romanităţii balcanice. Ei prezintă situaţia astfel:

„Dezbaterile despre idiomurile romanice vorbite în sudul Dunării, considerate de unii drept limbi independente, de alţii drept dialecte ale românei, s-au intensificat după 1990. Tradiţional, româna e împărţită în patru dialecte, ceea ce duce la anumite absurdităţi: dacă conservăm această logică, ar trebui să considerăm că ceea ce numim daco-română, adică limba naţională a României şi Republicii Moldova, este un dialect, or, ea este vorbită de aproximativ 25 de milioane de locutori. Ea s-ar găsi, astfel, pe acelaşi plan cu istroromâna, care nu are decît 500 de locutori. Ideea că avem de a face cu limbi romanice autonome cîştigă astăzi teren.“ (p. 313)

În comunicarea lor, accentul e pus pe evoluţia situaţiei în ultimii douăzeci şi cinci de ani: istroromâna a continuat să piardă teren, în ciuda măsurilor adoptate de statul croat şi interesului manifestat de Italia, situaţia meglenoromânei, vorbită în localităţi care se găsesc pe cele două părţi ale frontierei care desparte Grecia de Republica Macedonia, este şi ea într-o situaţie tot mai precară, în timp ce aromâna a cunoscut o evoluţie pozitivă sub diferite forme care variază de la ţară la ţară, atît în Republica Macedonia, cît şi în Albania sau în Grecia. „Se poate constata o creştere remarcabilă a sentimentului pe care îl nutresc aromânii faţă de propria lor valoare. În timp ce, altădată, ei nu manifestau mîndrie lingvistică şi culturală, astăzi, mulţi dintre locutorii aromânei folosesc idiomul lor fără reticenţe.“ (p. 314)

„În România, unde o minoritate aromână provenind din Balcanii meridionali s-a stabilit în anii 1920-1930, se poate observa o situaţie comparabilă. Şi aici se poate constata o creştere notabilă a numărului asociaţiilor culturale, a concertelor, a cărţilor şi revistelor publicate. În regiunea Constanţa, există o bibliotecă aromână şi se poate urma un curs de limbă aromână (Kahl, 1999, p. 87). Totuşi, aromâna nu e recunoscută de autorităţile oficiale în Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. În România, aromâna e considerată ca un dialect al românei, deci nu ca o limbă de protejat.“ (Dahmen, 2012, 239s) (pp. 315-316)

„Prima patrie“ a românilor, la sud de Dunăre?

În partea istorică a Manualului, Johannes Kramer semnează o contribuţie mai degrabă derutantă, în măsura în care el adoptă o poziţie tranşantă în legătură cu o problemă care a dat deja loc la multe discuţii contradictorii, datorită mai ales insuficienţei documentelor disponibile. Este vorba despre localizarea teritoriilor din care provin locutorii limbii române, precum şi ai celorlalte idiomuri romanice subdunărene.

Iată, în linii mari, demonstraţia propusă de acest autor în secţiunea „Romania submersă în Insulele Britanice, în Sud-Estul Europei şi în Africa“ a Manualului (Johannes Kramer reia, de fapt, în acest text, o contribuţie mai veche, publicată în 1999-2000: „Sprachwissenschaft und Politik. Die Theorie der Kontinuität des Rumänischen und der balkanische Ethno-Nationalismus im 20. Jh“, în Balkan-Archiv nr. 24/25).

Cucerită în 107 de Traian, Dacia a cunoscut o perioadă de romanizare intensă, datorită poziţiei ei strategice, comerţului, exploatării aurului, argintului, plumbului, sosirii unei importante populaţii latinofone din celelalte provincii ale imperiului etc. Abandonarea în 271 de către Aurelian a provinciei Dacia (care corespundea Transilvaniei, Olteniei şi Banatului, restul teritoriului actual al României fiind ocupat de dacii liberi) a provocat transferul populaţiei urbane, romanizate, spre sudul Dunării, în Moesia, în regiuni care la rîndul lor erau deja romanizate şi care vor fi cunoscute sub numele Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea. Populaţia rămasă în nordul Dunării a abandonat progresiv latina în favoarea limbii dacilor liberi.

„În rezumat, se poate spune că la sfîrşitul Antichităţii, să zicem în secolul al VI-lea, oraşele şi împrejurimile rurale ale oraşelor din provinciile vechiei Moesia erau profund romanizate. (…) În schimb, latinitate vie nu mai exista în afara frontierelor Imperiului roman de Răsărit de pe Dunăre.“

Ca urmare a invaziilor slave din secolele VI şi VII, „populaţia urbană s-a ruralizat şi s-a refugiat, împreună cu cei de la sate, în regiunile muntoase şi de mlaştină, mai puţin atractive pentru slavi. Strămoşii românilor trebuie căutaţi printre populaţia romanizată la sud de Dunăre, care a evitat pe cuceritorii slavi refugiindu-se în teritorii îndepărtate, atît spre nord cît şi spre sud. O parte dintre aceşti refugiaţi a supravieţuit prin aromânii şi meglenoromânii din R. Macedonia, Grecia şi Albania, cealaltă parte s-a stabilit pe teritoriul actual ale României şi Republicii Moldova. La început, aceşti romanici (Romans) balcanici se îndeletniceau cu creşterea micilor turme de vite, practicînd seminomadismul sezonier şi transhumanţa. Diferitele branşe ale acestei populaţii se amestecau continuu, în aşa fel încît dialectele românei nu sînt prea diferenţiate, cum e cazul în Franţa sau Italia.“ (p. 255)

Concluzia raţionamentului acestui autor, care nu este istoric, ci lingvist, e următoarea:

„La sfîrşitul Antichităţii, patria populaţiei romanizate din Balcani era situată între Dunăre şi crestele munţilor Balcani, însă, în vijelia invaziei slave, populaţia romanizată s-a transformat într-o populaţie versatilă de păstori, care s-a stabilit în noi zone situate mai ales în nordul Dunării în cursul Evului Mediu.“ (p. 256)

Scenariul istoric propus de J. Kramer pentru a argumenta teza sa privind formarea limbii române, pe de o parte, aromâne şi meglenoromâne, pe de altă parte, pe un alt teritoriu decît acelea unde sînt vorbite azi, corespunde desigur unei convingeri dobîndite în urma unei reflecţii îndelungate şi a multor anchete la faţa locului. Întrebarea la care lingvistul german încearcă să răspundă, aşa cum mulţi alţii au făcut-o cu mai multă sau mai puţină ingeniozitate în trecut, este spinoasă: cum se poate explica afirmarea relativ tardivă, însă viguroasă, în cursul celui de-al doilea mileniu, a romanităţii la nord de Dunăre, în bazinul carpatic, şi menţinerea zonelor romanofone în masivul Pind şi împrejurimi, la răscrucea lumilor grecofone, albanofone şi slavofone? Desigur, teza lui J. Kramer – atunci cînd susţine că „patria românilor“ nu putea fi „România-Dacia“ (p. 255) – este exterioară dezbaterilor între naţionaliştii români şi unguri pe tema autohtoniei unora şi migraţiei celorlalţi. Ea nu poate însă să nu aibă o anumită incidenţă, ceea ce e regretabil, chiar dacă aceste dezbateri s-au mai aplanat în acest început de secol XXI.

●  Referinţe

Puşcariu, Sextil, „Essai de reconstitution du roumain primitif“, în Etudes de linguistique roumaine, Bucureşti, 1937

Sala, Marius (ed.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, 2001

Kahl, Thede, Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Südosteuropa, Münster, 1999

Dahmen, Wolfgang, „Rumänien“, în Franz Lebsanft, Monika Wingender (ed.), Europäische Charta der Regional – oder Mindernheitensprachen, Berlin/Boston, 2012

Nicolas Trifon este eseist. A publicat volumul Aromânii – pretutindeni, nicăieri, tradus din limba franceză de Adrian Ciubotaru, Editura Cartier, 2012.