"Răbdare, tenacitate, curaj, foarte multă inconştienţă“ – interviu cu Răzvan POPOVICI
A opta ediţie a Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo e în plină desfăşurare la Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca. Muzicieni valoroşi, precum pianiştii Diana Ketler şi Konstantin Lifschitz, violoniştii Alexander Sitkovetsky, Gilles Apap şi Kirill Troussov, violistul Christian Nas, cornistul Olivier Darbellay sau violonceliştii Adrian Brendel şi Monika Leskova se numără printre invitaţii acestei ediţii. Iniţiatorul acestui festival este violistul Răzvan Popovici.
Ce este, de fapt, SoNoRo, de unde nevoia de a crea un festival de muzică de cameră?
Iniţial, a fost ideea de a crea un festival de muzică, un festival complementar Festivalului „George Enescu“, pe atunci singurul din peisajul festivalier local. Şi, în opt ani, cred că am arătat că a fost o idee bună. Mai ales în acest an, primele cinci concerte – cvasisold-out – arată că nevoia şi interesul sînt uriaşe în Bucureşti.
Care este oferta obişnuită a unei stagiuni de muzică de cameră în România?
Există, însă nu este nimic organizat cu adevărat. Sînt iniţiative sporadice, din cîte am văzut. Eu, nelocuind permanent în România, nu pot să am o părere de ansamblu, dar ce-am observat sînt lucruri punctuale, care se întîmplă, însă promovarea nu este cea mai inspirată.
Există în Occident evenimente similare, din care v-aţi inspirat pentru SoNoRo?
Sînt zeci de mii de festivaluri asemănătoare. Înainte de a face SoNoRo, am început un festival de muzică de cameră lîngă Salzburg, unde am crescut după ce am plecat cu familia din România. Acolo, într-o rază de 50 de kilometri e Salzburger Festspiele şi mai sînt cinci-şase festivaluri extraordinare, fiecare cu profilul lui. Aici sîntem deocamdată singurii la nivelul ăsta şi îmi doresc să se mai creeze iniţiative de acest gen. Cînd vom avea 20-30 de festivaluri de muzică, o să putem spune că existăm, cultural, în Europa.
Cum ajungeţi la publicul care nu merge, de regulă, la concerte de muzică clasică?
Este interesant de văzut cum s-a lărgit, de la prima ediţie şi pînă acum, spectrul publicului care vine la concertele noastre. Oamenii au auzit că este un festival, mai de nişă, cum spun mulţi, foarte bine făcut şi unde pot asculta muzica pe care de obicei nu au ocazia s-o asculte. Evident, mulţi dintre partenerii media ne-au ajutat. I-am ales pe sprînceană.
Fiecare ediţie are un titlu. Ce semnificaţie are titlul de anul acesta – „Up“?
O ediţie la înălţime! „Up“ este un titlu pe care l-am ales fiindcă, pe de o parte, este foarte incitant. Multă lume, cînd vede pasărea de pe afiş, mascota noastră sonoră, într-o capsulă spaţială, cu un „Up“ ataşat, evident că zice: „Hm, ce-i chestia asta?“ Şi, apoi, din punct de vedere conceptual, „Up“ este extrem de ofertant. Munţi, văzduh, aer, nord, auroră, îngeri, sfinţi – iată, poţi planifica extrem de multă muzică. Eu zic că am făcut un program foarte bogat, dar concis.
Cum au fost aleşi muzicienii din nucleul tare, cei care vin an de an la SoNoRo?
De la început, Ansamblul Raro, al cărui membru sînt, a fost cumva un fel de ansamblu in residence, cum e numită o astfel de grupă, care, să zicem, e nucleul unui festival, iar ceilalţi sînt mari solişti şi muzicieni din ansambluri camerale din întreaga lume. Important e ca cei de pe scenă să se înţeleagă. Şi, de aceea, cred că întotdeauna este bine ca directorul artistic – în cazul ăsta pianista londoneză Diana Ketler şi cu mine – să ştie cine cîntă cu cine. Evident că încercăm să creăm ansambluri extrem de armonioase în cadrul festivalului. Important e ca, într-o situaţie de stres ca aceasta, cu un concert în fiecare seară, cu extrem de puţin timp pentru repetiţii şi pentru învăţarea repertoriului, să ştii că nu ai prea multe dive în jur. Ăsta e un sfat bun!
Concertele de anul acesta se ţin la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, la Ateneul Român, dar şi în cîteva biserici, în cîteva palate, la Banca Naţională, dar şi la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“ din Iaşi. Cum alegeţi spaţiile în care au loc concertele?
Am ţinut ca, pe lîngă Ateneu, sau sala UBB-ului din Cluj, sau MNAR, Sala Auditorium, să alegem săli importante şi totuşi neincluse în circuitul concertistic. Apoi, valoarea arhitecturală este semnificativă pentru mine. Spaţiile – apropo de cîtă lume putem include – nu prea mari, nu prea mici, contează, fiindcă, depinzînd de aceste săli, alegem întotdeauna repertoriul.
Cum selectaţi piesele pentru fiecare concert? Spuneaţi că întîi alegeţi spaţiul şi, în funcţie de spaţiu, repertoriul.
Întîi stabilim tema. Locurile le ştim, după aceea alcătuim repertoriul în concordanţă cu celelalte detalii. Împreună cu Diana Ketler, sîntem destul de eficienţi şi nu ne trebuie foarte mult să stabilim „sumarul“. Oricum, noi cîntînd o bună parte din acest repertoriu şi experimentîndu-l pe propria piele, ştim ce putem planifica. Şi în fiecare an sînt multe piese în primă audiţie în România. Dar cu asta am obişnuit deja publicul şi nu ne mai lăudăm la fiecare ediţie că această piesă e cîntată pentru prima oară în România. Cred că un alt motiv pentru care publicul ţine la noi este că are şansa să asculte noutăţi.
Care e relaţia dintre muzicianul Răzvan Popovici şi organizatorul de festival Răzvan Popovici?
A, una foarte simpatică. Iubesc ambele activităţi. E foarte plăcut, după o zi de telefoane, întîlniri, e-mail-uri ş.a.m.d., să studiez o oră. Şi e foarte plăcut ca, după o săptămînă sau două de turneu prin lume, să revin şi să mă ocup de festival sau de alte lucruri pe care le fac ca manager cultural. Sînt, de fapt, un caz fericit, pentru că multor muzicieni aşa ceva nici nu le-ar trece prin cap şi n-ar fi în stare s-o facă.
Cum v-aţi descoperit calităţile de manager cultural?
Learning by doing. Am pornit cu acel festival de acum zece ani în Germania, mic şi cochet, nu departe de Salzburg şi, după aceea, nu ştiu… am prins gustul.
Dar dincolo de programul de calitate, de ce este nevoie pentru a crea un eveniment de succes?
Răbdare, tenacitate, curaj, foarte multă inconştienţă şi să arzi pentru treaba asta. Trebuie să vrei cu adevărat s-o faci şi să crezi în asta. Inconştienţa e foarte importantă.
SoNoRo nu înseamnă doar concerte. SoNoRo înseamnă şi un workshop pentru tineri muzicieni. Cum se desfăşoară acest atelier şi ce perspective le oferă celor care îl frecventează?
Este un proiect amplu, pe care l-am iniţiat acum şapte ani, în al doilea an de existenţă sonoră – „SoNoRo Interferenţe“. Prin acest proiect au trecut aproximativ 200 de tineri muzicieni români. Pe scurt, îi selectăm şi ei pot participa la aceste workshop-uri, care au loc în fiecare an – fie la Portul Cultural Cetate, fie la Montepulciano, în Toscana, la Palazzo Ricci, fie, prin parteneriat cu BNR – la Păltiniş. Şi aceşti tineri muzicieni au ocazia mai întîi să petreacă o săptămînă cu noi, într-un fel de relaţie discipol – maestru, dar foarte apropiată, şi să împartă scena cu noi. Învăţăm împreună repertoriul şi apoi concertăm împreună. După care, bursierii primesc tot felul de oferte concertistice pe parcursul anului. Este dorinţa – dă roade deja, de doi ani am văzut asta foarte clar – de a crea o elită muzicală care, cîndva, trebuie să ia hăţurile în mînă. Şi atunci, viaţa muzicală va avea cu adevărat aplomb. Workshop-ul de anul acesta s-a încheiat deja. Am cîntat, am învăţat, le-am vorbit despre literatură, muzică, fotografie, ce înseamnă să fii muzician, despre management cultural. Le-am explicat ce s-a schimbat, ce înseamnă să concertezi cu adevărat, ce înseamnă să ai ambiţia să devii solist – ceea ce e aproape imposibil, chiar dacă aici, în şcoala românească, toţi sînt solişti. În lume, dintre toţi aceşti solişti... dacă găseşti unul adevărat la sute de mii de absolvenţi de conservatoare. Le arătăm de ce ingrediente ai nevoie ca să fii un adevărat muzician, ce potenţial au ei şi ce vise pot să urmeze sau nu. Şi cred că le deschidem nişte uşi.
„Avem nevoie de adevăraţi muzicieni, nu doar de buni instrumentişti“ – este motto-ul workshop-ului destinat tinerilor muzicieni. Ce face diferenţa între un bun instrumentist şi un adevărat muzician?
Un bun instrumentist este un sportiv. Posedă anumite calităţi şi cîntă frumos, repede, curat la instrument. Apoi, dimensiunea de muzician e altceva. Cînd cineva, la vîrsta de 25 de ani, nu ştie cine este Matisse sau n-a auzit de Thomas Mann, acesta nu este un bun muzician. Pentru că toţi marii muzicieni au un background şi o anumită cultură care îţi dau posibilitatea să înţelegi un pic mai mult în spatele notelor. Iar generaţiile actuale stau mai mult pe telefoane şi pe laptop decît cu cartea în mînă. Asta-i bine, pe de o parte, dar pe de altă parte, lacunele din cultura generală se văd în cîntat.
Chiar „se aud“ aceste lacune în momentul în care cîntă un instrumentist?
Absolut! Se aud, da! Şi le-am spus, …şansa lor mare, cîntînd bine, este să ajungă în cele mai importante saloane din întreaga lume. Ajungi pînă şi la masa Reginei Angliei sau a Prinţului von Hohenzollern, asta nu-i nici o problemă, am ajuns cu toţii, dar după aceea, trebuie să stai de vorbă cu aceşti oameni. Şi cînd nu ai ce să vorbeşti, poţi fi sigur că nu vei mai păşi niciodată în Buckingham Palace.
Cum poţi depista un muzician bun, un muzician adevărat, într-o orchestră mare?
Orchestrele sînt o instituţie sau un organism aparte. După părerea mea, viaţa în orchestră pe termen lung distruge the musicianship, cum se spune. Pentru că devii executant, devii angajat, bugetar. Este foarte greu, după părerea mea, să te mai ocupi cu adevărat de muzică, atunci cînd cînţi într-o orchestră, după 10, 15, 25 de ani. Pentru că ceva moare în tine. Şi, pe termen lung, flacăra asta pentru care facem muzică trebuie să rămînă. Viaţa de orchestră toceşte, cred, ce au muzicienii cel mai frumos.
(difuzat în cadrul emisiunii Timpul prezent, la Radio România Cultural)
Foto: adevarul.ro
