Povestea tîrfelor mele triste

Patriarhul se pregăteşte să moară şi se însoţeşte de un text, mai lung decît o nuvelă, mai concentrat decît un roman (dar un concentrat a tot ceea ce, la nivelul anumitor teme româneşti şi al unui imaginar inconfundabil, se numeşte, de mai bine de patruzeci de ani, "scriitura márqueziană"), construcţie cristalină, de puritatea bine temperată a unei piese de Bach (de altminteri, referinţele muzicale sînt mai explicite în istoria aceasta decît cele literare: personajul-patriarh nonagenar este un cronicar muzical): Memoria de mis putas tristes, de Gabriel García Márquez, ar putea fi una din cele mai interesante lecturi ale verii ce vi se aşterne dinainte, fie că o puteţi face în versiunea originală, fie că apelaţi la cea românească (traducere, prefaţă şi note de Tudora Şandru Mehedinţi, Editura RAO), cu titlul inexplicabil infidel, Povestea tîrfelor mele triste. Traducerile occidentale ale cărţii, cîte am putut verifica, păstrează "memoria" ambiguă, originală, a titlului. Ca întotdeauna la Márquez, adevărata intrigă a cărţii este dată de tensiunea între două forţe nu doar de sensuri contrare, ci şi de "ritmuri" fundamental diferite: povestire la persoana întîi a unui bătrîn ziarist, singuratic, excentric, uitat de toţi la un capăt de lume (unde, mesianic, ajunge uneori un vapor, cum vor fi ghicit deja, sper, obişnuiţii "lumii-Macondo") şi, mai ales, neiubit şi urît, care îşi simte decrepitudinea, amuşină suflul pestilenţial al morţii, Memoria tristelor mele tîrfe (îngăduiţi-mi această licenţă a titlului, din fidelitate faţă de original) confruntă alunecarea lentă, mlăştinoasă, spre moarte, cu energiile unei iubiri nebănuite, neaşteptate, fericite. Între fraza de deschidere, adevărat algoritm stilistic márquezian al istorisirii ("În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să îmi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară"), şi apoteoza strălucitoare a celei concluzive ("Aveam, în sfîrşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani") se întinde continentul poveştii de iubire a bătrînului pentru o fecioară adusă lui, special, la bordel, femeie-copil mereu adormită, căreia îi veghează somnul, îi decorează camera şi visele (pentru că îi citeşte şi constată, fericit, că diferitele lecturi îi schimbă fetei ritmul somnului), alături de spatele întors al căreia el îşi trăieşte singurătatea decrepită. Cu ritmuri diferite, murirea şi iubirea sînt, amîndouă, experienţele unei singurătăţi absolute. Nu cred că "povestea e flască", precum s-a grăbit să o judece unul dintre criticii noştri cei mai avizaţi, ci caracterul sumar al naraţiunii este destinat, pe de o parte, a rezona cu tema singurătate-moarte-final, pe de altă parte, a îngădui rezonanţa acută a nivelului alegoric. Memoria... este o fabulă, şi una înfricoşătoare. "Cîntec de lebădă" sau autopastişă (ironică faţă de cititorii însetaţi de nou), cartea reia acorduri tematice din Veacul de singurătate, Toamna patriarhului, Dragostea în vremea holerei, Despre dragoste şi alţi demoni, Cronica unei morţi anunţate etc. Cei dedaţi din vremi apuse cu intensitatea incantatorie a prozei lui Márquez, cu eroii lui tragici şi iubirile noncomunicabile, se vor bucura să le regăsească aici; cei pentru care scriitura lui este încă un continent străin pot să îşi înceapă de aici călătoria iniţiatică.