Periferia, povestaşul şi lecţia de istorie

Periferia Începînd din 1996, fotograful de origine austriacă Paul Albert Leitner a călătorit de mai multe ori în Cuba, iar în 2001 a vizitat România. Asemănările dintre cele două ţări i s-au părut izbitoare, astfel că, în expoziţia care a putut fi vizitată pînă nu de mult la Galeria Nouă din Bucureşti, dar şi, în 2002, la Centrul Cultural Austriac din Varşovia, distanţa dintre Cuba şi România a trecut în domeniul iluziei optice, adică a dispărut în ceea ce Leitner a numit, cu intenţia vădită de a ne stîrni curiozitatea, "Magia periferiei. Cuba - România". Dacă Paul Albert Leitner ar fi fost acum doi ani în autocarul care mă aducea de la Neptun la Bucureşti şi dacă ar fi văzut pe Autostrada Soarelui o căruţă venind agale pe contrasens, probabil că ar fi fotografiat-o şi ar fi prezentat-o drept piesă de rezistenţă în expoziţiile sale. Aşa, s-a mulţumit să surprindă la un semafor din Constanţa anului 2001 un Peugeot şi o căruţă, ca două semne ale unor lumi aflate la mare distanţă una de alta şi aduse alături prin capriciul unei forţe care se joacă de-a timpul şi de-a spaţiul. Poate că este una dintre caracteristicile periferiei să încapă mai multe straturi de timp, în egală măsură de active. Un semn de vitalitate. Şi unde e vitalitate, e pitoresc. La farmecul - deloc discret - al periferiei contribuie, cu siguranţă, siluetele unor maşini pe care abia dacă se mai distinge culoarea vopselei şi care poate încă mai circulă ca nişte fantome prin Cuba - una dintre ele era reparată chiar sub ochii fotografului, fiindcă de sub botul ei ieşeau două picioare în pantaloni bălţaţi (şi nu în sensul că ea ar fi funcţionat ca maşina lui Fred şi Barney din Epoca de piatră), deşi îţi vine tare greu să crezi că acea maşină ar fi reacţionat vreodată ca mîrţoaga răpciugoasă mîncătoare de jăratec de prin basmele noastre. Nu ştiu de ce maşinile astea se înrudesc în mintea mea cu Cadillac-ul lui Uncle Leo din filmul Arizona Dream. Iar dacă am zis de maşini ajunse în faza de mortăciune, nu pot să mă prefac că n-am văzut în expoziţia "Magia periferiei" fotografia unui cîine mort şi nu oricum, ci oferind privitorilor spectacolul şocant al burţii sale proaspăt spintecate pe marginea unui trotuar, în Cuba. L-am suspectat pe Leitner că a vrut să facă din această imagine un manifest pentru cum vede el periferia, un soi de metaforă a marginii. Mie însă această imagine mi-a spus mai mult despre viaţă decît despre moarte, despre acel pitoresc (chiar dacă, uneori, grotesc) al marginii, care dă seama pentru vitalitatea ei. Într-o fotografie alăturată se puteau vedea doi cîini vagabonzi dormind, încă, bine-mersi, într-o parcare din Bucureşti. Lui Leitner pesemne că i-ar fi plăcut să prindă manifestări de 1 Mai sau 23 August pe străzile şi stadioanele României comuniste, fiindcă, în Cuba, nu ratează să fotografieze Plaza de la Revolucion de unde pleacă, ţinîndu-se de mînă, doi cîte doi, copii în uniforme alb-galben, lăsînd în urmă parcă un cîmp de bătălie, asfaltul abia distingîndu-se de sub steguleţele patriei devenite gunoi. În vreme ce pe o clădire din fundal se poate citi scris cu litere imense: ERRADICAR EL TERRORISMO SIN GUERRA. Deşi imaginea unei mulţimi de oameni aşteptînd autobuzul în Bucureştiul lui 2001 îmi este foarte cunoscută, văzînd un asemenea portret de grup (unii, cine ştie de ce, zîmbesc), din unghiul din care l-a surprins Leitner, mi-am adus aminte de o scenă din Manechinele lui Bruno Schulz. În str. Crocodililor o mulţime de oameni aşteaptă un tren care nu se ştie dacă vine şi unde opreşte. El vine totuşi, dar pleacă înainte să se fi urcat cineva. În spatele aparatului care a surprins "Magia periferiei. Cuba - România" s-a aflat cu siguranţă o persoană capabilă de o ironie duioasă, dar şi de o cruzime necruţătoare. O persoană autoironică, fiindcă se fotografiază şi pe sine, în aceeaşi ipostază, şi în Cuba şi în România: în costum de vară, în picioare, în faţa unui zid, cu o atitudine voit preţioasă şi cu nişte ochelari de soare care-l despart de lumile pe care şi le-a apropiat printr-o altfel de lentilă. Aparent, se lasă el însuşi privit de ochiul atoatevăzător al aparatului. De fapt, el ne lasă să vedem tot o poză, în ambele sensuri. Aparent, el se integrează în periferia care l-a încîntat. De fapt, cu ochelarii lui negri, Leitner nu face parte din acea lume. El rămîne străinul. Ochelarii de soare sînt graniţa dintre el şi lume. Şi totuşi, ieşind de la Galeria Nouă m-am trezit că privesc cu ochii lui Leitner. Ochii mei nu se mai puteau opri din fotografiat clădirile din Piaţa Revoluţiei (a noastră, postcomunistă, nu aia cubaneză, unde înveţi să combaţi terorismul fără război). Ochiul meu se reglase pe lungimea de undă a privirii fotografului. Povestaşul Despre o altfel de periferie este vorba în fotografiile americanului Edward S. Curtis, care a putut fi văzută la Muzeul Naţional de Artă al României. Nici urmă de ironie sau de glumă în povestea indienilor nord-americani spusă de imaginile lui Curtis, fiindcă avem de-a face cu o "Moştenire sacră", cum anunţa şi titlul expoziţiei. Şi zău că nu erau folosite abuziv aceste cuvinte. Edward S. Curtis nu-şi pune ochelarii negri ai distanţei faţă de lumea pe care o fotografiază. Ba chiar încearcă să se integreze în această lume şi face un fel de treabă de povestaş. Ani de zile i-a cerut unui şef de trib, cu care se împrietenise, să-i permită să participe la un ritual numit Dansul Şarpelui. Asemenea povestaşului din romanul lui Llosa, prin fotografiile pe care le-a făcut indienilor nord-americani, vreme de 30 ani, de la triburile navajo din Arizona şi pînă la triburile din Alaska, Edward S. Curtis a încercat să ducă povestea mai departe. Dacă Leitner rămîne un străin vizavi de locurile fotografiate şi ţine să arate asta, Curtis, dimpotrivă, se străduieşte să se integreze în lumea indienilor nord-americani, devenind, într-un fel, unul de-al lor. Omul şi-a pierdut pînă la urmă familia, sănătatea, averea ca să-şi ducă la capăt lucrarea. Şi cele 20 de volume despre indieni (2.000 de fotogravuri şi peste 4.600 de pagini de text), filmul pe care l-a făcut, cîntecele, limbajele şi poveştile înregistrate de el sînt un document cu adevărat impresionant prin care supravieţuieşte o rasă. În aceste condiţii, Curtis nu-şi putea permite să păstreze distanţa. Iar dacă îi mai şi cădea aparatul de fotografiat într-o rîpă şi-i trebuiau apoi nu ştiu cîte ore prin pustia americană să-l repare, cum a păţit, înţelegem că nu putea să încapă nimic ludic în demersul său. Nici personajele lui - cu una sau două excepţii - nu zîmbesc. Profet, şaman, războinic, pescar, ţesătoare, călăreţ, olar, olăriţă, indianul lui Curtis este un personaj marcat de natura în care trăieşte. Şi iar mă gîndesc la Arizona Dream, deşi acolo este mult umor (blînd, ce-i drept) şi nici urmă de indieni, dar acolo sînt oameni a căror ocupaţie de bază este visatul. În mijlocul deşertului. Ei bine, pe feţele unora dintre indienii fotografiaţi s-a instalat deşertul, cu vîntul, cu uscăciunea, cu asprimea lui. Multe priviri am văzut în această expoziţie - privirea şefului Joseph din tribul nez perce, pe cale de a renunţa la luptă, nu şi la demnitate şi la nobleţe, a unei fete mohave privind mai degrabă înăuntrul ei decît în afară, a copilului hopi purtat în cîrcă de mama sa, fixîndu-te cu nişte ochi ce păreau că ştiu totul - altfel spus, fotografia care te priveşte. Lecţia de istorie În timp ce Curtis fotografia, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ce mai rămăsese din triburile de indieni nord-americani, o altă parte de lume se deda cu civilizaţia şi cu traiul modern. În ţărişoara noastră se instala monarhia şi începea o epocă la care ne raportăm şi astăzi ca la un soi de paradis pierdut. "România în timpul lui Carol I" poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României. Dacă fotografiile semnate Paul Albert Leitner şi Edward S. Curtis te provocau să-ţi faci filme, să umpli spaţiile albe dintre ele după propria experienţă - trăită sau imaginată - ca în opera plutitoare din romanul cu acelaşi nume de John Barth, spectacolul acela care se dă pe puntea unui vas şi spectatorii de pe maluri prind numai unele scene, ei bine, vizitînd expoziţia despre România în timpul lui Carol I, am avut clar senzaţia că sînt într-un muzeu şi nu altundeva. La mijloc - tronurile celor doi monarhi, Carol I şi Elisabeta, coroanele lor (a lui făcută din ţeava unui tun capturat de soldaţii români la Plevna), în dreapta, mai multe obiecte care i-au aparţinut reginei, în stînga, mai mult obiecte care i-au aparţinut regelui. Simetric. Monoton. Ca la şcoală. Pe căprării - săbiile la săbii, serviciile de ceai la servicii de ceai ş.a.m.d. N-am putut nicicum să văd o poveste, ceva, un film mut, nici măcar cu ajutorul fotografiilor, care erau la sectorul fotografii. "România în timpul lui Carol I" părea un magazin de antichităţi. Monotonia şi corectitudinea alungau orice urmă de viaţă. Poate că ar fi fost mult mai interesant dacă exista ceva care să facă din aceste obiecte nişte vase comunicante. De pildă, o prietenă mi-a povestit zilele trecute că a văzut la Muzeul Naţional de Artă din Amsterdam celebrul tablou al lui Rembrandt, Rondul de noapte, expus într-o manieră specială. Regizorul Peter Greenaway a făcut din el un fel de film, în sensul că, de cum intrai în sala în care era expus, începeau nişte jocuri de lumini proiectate pe feţele personajelor, pe diferite detalii, astfel încît aveai senzaţia că lumea din tablou prinde viaţă. Totul însoţit de sunete (de exemplu, căţelul din tablou lătra). Iar în Muzeul Arsenalului din Viena, pe care l-am vizitat anul trecut, în sala cu un submarin din al doilea război mondial, se auzeau, la nişte difuzoare bine plasate, valurile mării. Altminteri, "România în timpul lui Carol I" este o lecţie de istorie corectă. Ca în manual. O expoziţie de informaţii, care nu pare să-şi fi propus să te impresioneze, ci doar să-ţi aducă la cunoştinţă nişte fapte a căror importanţă trebuie să fii nebun să o pui la îndoială: cîştigarea independenţei, proclamarea Regatului Român, baterea monedei naţionale, construirea reţelei naţionale de căi ferate, ca să înşir doar cîteva. Dintre toate obiectele acelea, mi-au rămas în minte, în afară de cele deja menţionate, o vioară care i-a aparţinut lui George Enescu şi o rochie a reginei Elisabeta. "România în timpul lui Carol I" merita să fie scoasă din vitrină şi înviată într-un fel sau altul.